Ba nu TREBUIE nimic

Scriu pe blog de ceva timp. Când mă pot concentra pe asta atât de mult pe cât îmi doresc, pot să scriu des spre foarte des. Scriu aici fiindcă nu mai lucrez full time la un ziar sau la o revistă la care să public, zilnic/lunar, poveștile pe care le descopăr și care mă ating. Colaborez cu mai multe publicații, dar cum fiecare vine cu regulile ei, ceea ce e perfect normal, multe dintre poveștile la care ajung nu își au locul decât pe blog. Asta nu e neapărat un lucru rău, ba din contră. Poveștile mele, regulile mele, locul meu. 🙂

Dar, nu de puține ori, mă trezesc față în față cu oameni care îmi zic ce și mai ales cum să scriu. Oameni care, în multe dintre cazuri, nu au scris mai mult decât transcrieri de comunicate de presă demiseci. “Scrie pe fashion sau mai bine pe beauty; mergi la toate evenimentele la care ești invitată și scrie despre fiecare în parte, ca să te mai invite; fă articole despre branduri, ca să te bage în seamă; decât să scrii despre tine, mai bine să scrii despre alții, ca să îți dea share și să ajungi la un reach mai mare.” Și tot așa, și tot așa.

Le mulțumesc și eu tuturor celor care îmi sugerează despre cine e bine să scriu pe blogul meu. Le mulțumesc, ce aș putea să le fac. Unora nici nu are rost să le explic că unii dintre noi scriem despre lucrurile în care credem, despre oamenii pe care îi apreciem, despre brandurile care ne plac, despre serviciile pe care le-am testat, despre cafenelele în care am intrat, despre pensiunile la care ne-am cazat, despre hainele pe care le-am purtat, despre cremele pe care le-am încercat și, poate, chiar le-am cumpărat.

Unii oameni, da, scriu despre ce le place, despre povești în care cred, despre istorii cu care rezonează.

În jurnalism – căci, da, ceea ce se întâmplă pe bloguri e jurnalism (uneori mai bun, alteori mai slab, fix ca în presa de print) -, povestea cea mai bună e cea pe care o simți înainte de a o scrie. Crezi în ea? Ai verificat-o? E pe bune? Nu minți? Atunci, ai toate șansele să o dai mai departe și altora. Altfel, chiar dacă ție ți se pare că a mers, nu merge. Publicul – fie el și public de blog, poate neobișnuit cu modul în care se face presa de regulă (mă refer la modul în care chiar se face presa), poate nefamiliarizat cu relatări, reportaje, interviuri, anchete din presa scrisă – nu e naiv. Poate azi îl minți, dar mâine se prinde. Iar asta nu e bine. 🙂

De aceea spun că, în ce mă privește, nu TREBUIE nimic din ceea ce ai zice – și zic alții – că trebuie. Nu trebuie să mă prefac, nici să fabulez, nici să mimez.

TREBUIE doar să cred în ceea ce fac și să o fac, în continuare, cu drag, așa cum mi se întâmplă din 2004, când am intrat prima dată în redacția Evenimentul zilei din Casa Presei și am scris primele texte pe coli albe de hârtie (le transcriam în computer pe computerele colegilor, când aceștia ieșeau la fumat 🙂 )

Mai ales pe un blog personal, TREBUIE să fii asumat și să fii autentic și aleg să merg pe calea asta.

 

So, be happy & nice & be you, 
O.

 

Foto: arhiva personală. știu, ați fi tentat să spuneți că trebuie să pun o poză în care să mi se vadă ochii 🙂

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *