Ma intorc. Mai buna, sper

By , , , , Permalink 1

In urma cu jumatate de luna, s-a intamplat #colectiv. Am luat atunci o pauza de blog (exceptand articolul despre situatia donatiilor din spitalele cu victime – importanta de semnalat -, nu am mai scris nimic aici). Pentru prima data in multi ani nu am avut cuvintele potrivite ca sa-mi scriu povestile.

Am continuat sa scriu pe Facebook si, prinsa intr-un #tavalugdeomenie, sa ajut cumva.

 

Nu am donat niciun ban pentru victimele colectiv, de ce sa va mint. Nu am donat fiindca nu am avut.

Dar am donat tot timpul meu in ultimele doua saptamani si mai bine. Timpul meu din zi si timpul meu din noapte. Si timpul celor de langa mine.

Am donat tot timpul pe care, de obicei, i-l dedic copilului meu (e mic David, a implinit 7 luni la patru zile de la tragedie, dar, cand va creste, ii voi explica de ce, in noiembrie 2015, pentru cateva zile bune ne-am jucat mai putin decat de obicei; sigur va intelege 🙂 ).

Am donat tot timpul pe care, de obicei, i-l dedic sotului meu (ii cer iertare pentru asta si public, aici, si ii multumesc pentru ce a facut, alaturi de mine, in jumatatea asta de noiembrie cumplit).

Am donat tot timpul pe care, de obicei, il aveam pus deoparte pentru mama, tata, surorile si fratele meu (nu am mai vorbit asa des in ultima vreme, dar ei, cu totii, inteleg perfect si ma iarta).

 

Si stiu ca atunci cand donezi nu trebuie sa primesti nimic in schimb, dar eu am primit. Cativa oameni noi in viata mea, oameni necunoscuti si buni, pe care ii voi pretui cum voi sti eu mai bine. Si cu care vreau sa ma intalnesc, la un moment dat, pe rand, la un ceai, cand se vor fi dus lacrimile.

 

S-au schimbat multe din vinerea aceea si pana astazi.

Copilul a crescut cu jumatate de luna, iar asta nu e putin deloc. A spus primul “ma-ma”, a avut prima lui raceala, a inceput sa sara prin casa ca o broscuta. 🙂

Ne-am schimbat si noi, multi dintre noi, sunt convinsa. M-am schimbat si eu.

S-au dat peste cap multe vieti odata cu tragedia de la #colectiv. Sunt zeci de familii care nu vor mai fi niciodata cum au fost, zeci de oameni care nu vor mai fi, punct.

 

Suna ingrozitor in astfel de momente, dar viata chiar merge mai departe, incetul cu incetul. Voi continua sa fac, pe acest blog, ce am promis: sa scriu despre jumatati pline de tot felul, oameni, lucruri, locuri. Si nu fiindca am uitat de #colectiv, nu fiindca nu-mi pasa de suferinta oamenilor, ci fiindca una dintre cele mai pretioase lectii din luna noiembrie 2015 este despre ASTAZI.

ASTAZI – cel care trebuie trait pana la ultima picatura.

 

 

 

 

 

 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *