Alergările și (re)alergările mele

Prima alergare lungă, vreo 6 km, am făcut-o acum opt ani, cam pe vremea asta. Era un cros Asociatia Casiopeea despre care habar n-aveam că știu să-l duc la finish. Dar Eugen a zis că pot, eu eram abia îndrăgostită de el și am zis la fel, da, pot. Și am putut. Mi-a plăcut ce am simțit la final, mi-a plăcut că, deși nu credeam că pot, am reușit, mi-a plăcut de mine că nu am abandonat și că am găsit energie pentru fiecare metru în alergare, deși aș fi putut jura că am murit sau, dacă nu, sigur nu mai am mult; așa că, de atunci, într-un ritm deloc constant, am tot ieșit la alergări. Care mi-au făcut bine la șolduri, dar mai ales la cap.

Cea mai lungă perioadă alergată cu regularitate a fost de patru luni – hehe, ce nu face omul (și mai ales femeia) înainte de propria nuntă; apoi au urmat sarcinile, prima, cea care nu a fost să fie, și următoarele două, băieții, care au venit, în cazul meu, cu probleme și cu rău și cu interzicere clară a oricărui efort (și mai ales a alergărilor mele, în parc, în ture de 3, 6, 10 km). Mi-au lipsit mult alergările în primele luni de după nașterea lui David, când am fost pe marginea unei depresii; mi-au lipsit și mai mult în toate zilele din cele nouă luni de sarcină cu Cristianul, când am stat numai în pat. După multe luni de pauză, le-am reluat în toamna trecută, dar nu am reușit să-mi mențin ritmul care îmi face bine. Munca, băieții, abandonul planului prea ușor – toate m-au ținut departe de cum mi-ar fi plăcut să se întâmple lucrurile.

Am reluat alergările acum o lună, de ziua mea. Drept să zic, am fugit (și) ca să am și eu parte de puțină liniște. În plină pandemie și în izolare cu doi copii care vorbesc non-stop, aveam o imensă nevoie să-mi aud gândurile. Prima tură, vreo 2 km, am zis că mă sfârșesc. Era și lipsa antrenamentului, atâta amare de vreme, era și pâinea, erau și toate clătitele pufoase din primăvară + excesul de banana bread din carantină.

N-am cum să mai alerg vreodată cum alergam, i-am zis lui Eugen.
Ba da, ai. E mai greu acum, dar te vei obișnui.

Eugen e omul care știe să mă motiveze cel mai bine, iar dacă el zice că mă voi obișnui și că voi putea, știu că e așa.

Apoi, în următoarele zile, am crescut și viteza, și numărul de kilometri. Am reușit, în ultima lună, să alerg o zi da, una – nu. Azi sunt deja în momentul în care abia aștept să treacă ziua dintre alergări, ca să-mi pun pantofii și să o iau iarăși la fugă. Bine, în continuare mă ajută și faptul că băieții nu tac și eu simt o mare nevoie de a sta puțin fără ei. 🙂

Brățara de la mână îmi spune că am alergat, în ultima lună, aproape 70 de kilometri. Nu am început să dau pandemia și statul în casă jos de pe șolduri, deși ăsta e planul. Dar măcar am reușit să-mi (re)găsesc ritmul și să mă (re)îndrăgotesc de alergare. Iar asta mă face fericită până la proba cântarului. Pe care o amân.

 ———-
La o săptămână distanță de când am scris rândurile de mai sus, sunt în pauză. Posibil că am forțat prea mult, însă am ceva dureri de mușchi, așa că trebuie să aștept să-mi treacă și să reiau apoi. “Nu alergi pe durere” – asta e regulă, mi s-a spus. Așa că nu alerg pe durere și mor de ciudă că nu pot ieși măcar la o tură scurtă. Mor de ciudă și tânjesc și visez că alerg kilometru după kilometru, în ploaie. Mi-e dor, clar mi-e foarte dor. Sper să-mi treacă repede și să revin.

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!