Când îmbătrânesc părinții

Nu mi-e frică de moarte. De fapt, nu mi-e frică de moartea mea. Mă trec însă fiori de gheață când mă gândesc la dispariția, de pe lumea asta, a celor mai dragi mie. Mi-e frică de moarte dacă vine și-mi ia pe cineva drag. Știu că nu am nicio putere în fața ei, dar tot mă chircesc de neputință și de durere și-mi vine să urlu în avans. Nu știu cum reușesc alți oameni să privească adesea cu seninătate moartea celor din jur, mie nu-mi pare posibil, în ce mă privește.

 

În august și în septembrie sunt zilele de naștere ale părinților mei. În august, pe 17, e născut tata, în septembrie, pe 16 – mama. Cumva, deși știu că trebuie să mă bucur că au mai prins o aniversare, că noi, copiii lor, am mai bifat o aniversare a lor, că suntem toți, împreună, încă aici, pe pământul acesta, (cât de cât) sănătoși, de ceva ani nu reușesc să fiu fericită cu adevărat când e ziua părinților mei.

Tot de ceva timp nu vreau nici să știu câți ani împlinesc mama și tata, nici nu-mi doresc pentru ei torturi cu lumânări. Să fie tort, să fie șampanie, dar să nu vorbim de vârstă. Nu vreau să știu câți ani au, de câți ani trudesc pe lumea asta.

 

Ne îmbătrânesc părinții, îmi îmbătrânesc părinții, iar acesta este unul dintre lucrurile care mă întristează cu adevărat și adânc. Cu fiecare an de bucurie pe care mi-l aduce mie viața, și mi-a tot adus, slavă Domnului!, în ultimii cinci, vine un an de mâhnire că timpul fură din tinerețea celor care mi-au dat viață, m-au crescut, au făcut din mine om.

 

Ne îmbătrânesc părinții, îmi îmbătrânesc părinții, și îmi dau seama de asta de fiecare dată când unul dintre ei are probleme de sănătate – dureri de oase, de coloană, de inimă, de neputință și de oboseală – și e obligatoriu să ajungă la doctor. Știți, nu, că, cel mai adesea, părinții nu le zic copiilor lor că îi doare decât atunci când chiar îi doare îngrozitor, când durerea devine insuportabilă? Așa sunt și ai mei. Muncesc de când îi știu și nu se plâng niciodată. Doar când mai venim în vacanță și stăm mai multe zile la ei îi observăm că duc pe picioare dureri. Dacă nu am veni și nu am sta ceva timp cu ei, habar nu am avea ce îndură și mai ales câte medicamente au pe noptieră.

 

Ne îmbrătrânesc părinții, îmi îmbătrânesc părinții, și asta chiar nu ar fi nicio problemă dacă am avea o soluție salvatoare, dacă am putea opri timpul doar ca ei să fie mai mult timp tineri. Nu văd nicio soluție salvatoare, și atunci singura variantă rămâne acceptarea. Dar acceptarea asta nu e chiar așa floare la ureche. Cel puțin nu pentru mine.

 

Și-atunci nu mai rămâne decât să căutăm liniștea și pacea în fiecare zi pe care o petrecem cu ei.

Să ne bucurăm de un prânz bun, mâncat laolaltă, chiar și într-o zi în care părinții țin post, iar mama zice că mâncăm borș de fasole cu ceapă sau mâncare de cartofi cu moare de castraveți.

Să îi strângem în brațe cu putere, să simtă că nu au îmbătrânit degeaba.

Să venim în vacanțe la ei cât de des putem, chiar dacă nu e la fel de fun și de relaxant ca la all inclusive.

Să îi ajutăm cu ce putem și cât putem, măcar din când în când.

Să nu-i certăm când nu ne spun că sunt bolnavi, deși vedem că nu mai pot.

Să nu-i judecăm când se trezesc la 5 ca să muncească pământul.

Să nu ne supărăm când mama, la 40 de grade, vrea să facă – și chiar face – poale-n brâu.

Să nu ne mâhnim când ne mai dojenesc. O fac, mereu și mereu, din dragoste și cu dragoste, așa cum știu ei mai bine.

 

Ne îmbătrânesc părinții, acesta e adevărul, și singurul lucru pe care îl putem face ca să mai anulăm din efecte este să-i iubim și mai mult în fiecare clipă.

 

 

Foto: pixabay.com

2 Comments
  • Andreea
    August 11, 2017

    Mi-a atins o coarda foarta sensibila acest articol, pana la lacrimi chiar. Sunt intru-totul de acord cu tine. Uneori cand realizez ca partintii mei au 50 de ani imi vine sa zis instant “Nu e adevarat”, mai ales cand mama mea este napustita de o multime de boli.
    De multe ori spune “Mai bine eu decat tu” (referindu-se mai bine sa fie ea cea bolnava decat eu) si mi se rupe inima in doua.
    De multe ori lumea nu intelege de ce prefer in concediu sa ma duc cateva zile acasa, sa fiu cu ai mei, linistiti in apartament, sa stam si sa radem, sa mancam impreuna, sa ne certam..orice. Insa prefer sa am milioane de amintiri cu ei, decat sa realizez ca am ratat ani din viata fara ei.
    Dar asta sunt eu.
    Multumesc de articol, a fost minunat.

  • Claudia
    August 12, 2017

    Oricat de greu iti este sa ii vezi imbatranind, crede-ma ca este un privilegiu!Sa-i stii ca se bucura pentru tine si pentru toate realizarile tale,ca te acompaniaza in viata ta de adult,ca-ti vad copiii crescand. ..e un privilegiu pe care din nefericire nu-l avem toti.Parintii mei au ramas tineri, dar au ramas tineri doar in amintirile mele fiindca au plecat de foarte multa vreme cand eu inca eram tanara, mult mai tanara decât tine.Stiu ca batranetea vine cu probleme, cu boli si neputinte si ca te simti neputincioasa ,dar vine si cu bucuria de-ai vedea bunici,de-ai vedea multumiti de tine si asta n-are pret!Asa ca incearca sa te gandesti si la ce-i bun din batranetea lor si sa te bucuri si sa profiti!E o sansa..Cândva ai sa fii in locul lor,copiii tai nu vor vrea sa stie ce vârsta ai si ce dureri ai,dar pana atunci sa va bucurati ca sunteti si sa traiti clipa din plin!Tinerete fara batranete era doar o poveste si cred ca e foarte bine asa !
    Abia te-am descoperit,dar te citesc cu foarte multa placere si admiratie. Ai o sensibilitate si un simt al realitatii care imi merge la suflet.Merci ca esti si sa fii cât mai mult!
    Be happy !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *