Când îmbătrânesc părinții

Nu mi-e frică de moarte. De fapt, nu mi-e frică de moartea mea. Mă trec însă fiori de gheață când mă gândesc la dispariția, de pe lumea asta, a celor mai dragi mie. Mi-e frică de moarte dacă vine și-mi ia pe cineva drag. Știu că nu am nicio putere în fața ei, dar tot mă chircesc de neputință și de durere și-mi vine să urlu în avans. Nu știu cum reușesc alți oameni să privească adesea cu seninătate moartea celor din jur, mie nu-mi pare posibil, în ce mă privește.

 

În august și în septembrie sunt zilele de naștere ale părinților mei. În august, pe 17, e născut tata, în septembrie, pe 16 – mama. Cumva, deși știu că trebuie să mă bucur că au mai prins o aniversare, că noi, copiii lor, am mai bifat o aniversare a lor, că suntem toți, împreună, încă aici, pe pământul acesta, (cât de cât) sănătoși, de ceva ani nu reușesc să fiu fericită cu adevărat când e ziua părinților mei.

Tot de ceva timp nu vreau nici să știu câți ani împlinesc mama și tata, nici nu-mi doresc pentru ei torturi cu lumânări. Să fie tort, să fie șampanie, dar să nu vorbim de vârstă. Nu vreau să știu câți ani au, de câți ani trudesc pe lumea asta.

 

Ne îmbătrânesc părinții, îmi îmbătrânesc părinții, iar acesta este unul dintre lucrurile care mă întristează cu adevărat și adânc. Cu fiecare an de bucurie pe care mi-l aduce mie viața, și mi-a tot adus, slavă Domnului!, în ultimii cinci, vine un an de mâhnire că timpul fură din tinerețea celor care mi-au dat viață, m-au crescut, au făcut din mine om.

 

Ne îmbătrânesc părinții, îmi îmbătrânesc părinții, și îmi dau seama de asta de fiecare dată când unul dintre ei are probleme de sănătate – dureri de oase, de coloană, de inimă, de neputință și de oboseală – și e obligatoriu să ajungă la doctor. Știți, nu, că, cel mai adesea, părinții nu le zic copiilor lor că îi doare decât atunci când chiar îi doare îngrozitor, când durerea devine insuportabilă? Așa sunt și ai mei. Muncesc de când îi știu și nu se plâng niciodată. Doar când mai venim în vacanță și stăm mai multe zile la ei îi observăm că duc pe picioare dureri. Dacă nu am veni și nu am sta ceva timp cu ei, habar nu am avea ce îndură și mai ales câte medicamente au pe noptieră.

 

Ne îmbrătrânesc părinții, îmi îmbătrânesc părinții, și asta chiar nu ar fi nicio problemă dacă am avea o soluție salvatoare, dacă am putea opri timpul doar ca ei să fie mai mult timp tineri. Nu văd nicio soluție salvatoare, și atunci singura variantă rămâne acceptarea. Dar acceptarea asta nu e chiar așa floare la ureche. Cel puțin nu pentru mine.

 

Și-atunci nu mai rămâne decât să căutăm liniștea și pacea în fiecare zi pe care o petrecem cu ei.

Să ne bucurăm de un prânz bun, mâncat laolaltă, chiar și într-o zi în care părinții țin post, iar mama zice că mâncăm borș de fasole cu ceapă sau mâncare de cartofi cu moare de castraveți.

Să îi strângem în brațe cu putere, să simtă că nu au îmbătrânit degeaba.

Să venim în vacanțe la ei cât de des putem, chiar dacă nu e la fel de fun și de relaxant ca la all inclusive.

Să îi ajutăm cu ce putem și cât putem, măcar din când în când.

Să nu-i certăm când nu ne spun că sunt bolnavi, deși vedem că nu mai pot.

Să nu-i judecăm când se trezesc la 5 ca să muncească pământul.

Să nu ne supărăm când mama, la 40 de grade, vrea să facă – și chiar face – poale-n brâu.

Să nu ne mâhnim când ne mai dojenesc. O fac, mereu și mereu, din dragoste și cu dragoste, așa cum știu ei mai bine.

 

Ne îmbătrânesc părinții, acesta e adevărul, și singurul lucru pe care îl putem face ca să mai anulăm din efecte este să-i iubim și mai mult în fiecare clipă.

 

 

Foto: pixabay.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error: Content is protected !!