Dar oricine poate să scrie, nu, ce-i așa o mare chestie?

Trăiesc din scris. Și nu de ieri, ci din 2004, din anul doi de facultate. „Scrisul este munca mea”, cum îi explic, clar și simplu, copilului meu de trei ani, iar el înțelege din prima. Așa cum croitoresele fac haine, inginerii fac mașini, cofetarii fac prăjituri, eu fac texte. Din asta trăiesc dintotdeauna.

 

Nu am ținut niciodată evidența textelor pe care le-am scris (mai întâi la ziare centrale, în vremurile lor de glorie – Evenimentul zilei, Adevărul, apoi la reviste – Unica, Femeia., Esquire, Marie Claire), dar cred că, în 15 ani, am scris ceva, mai ales că au existat perioade în care am scris zilnic.

Am trăit, la începuturile mele într-o redacție, vremurile în care nu toată lumea avea un computer pentru scris, iar primele știri le-am scris cu pixul pe foi A4, și le treceam „pe curat”, în Word, când plecau colegii mei la fumat (și noroc că fumau toți și fumau des).

Am trăit vremurile presei în care ziariștii făceau teren mai mult decât documentare pe Google și își luau notițe în agenda, cu pixul.

Am trăit zile de predocumentare făcute la Biblioteca Centrală Universitară, fiindcă nu găseai online atâtea informații câte găsești acum.

Am trăit bucuria de a merge cu metroul și de a vedea că omul de lângă mine citește ceva semnat de mine (uneori îmi venea să îi strig, „Hei, eu am scris asta, e numele meu acolo, mulțumesc că mă citești”, dar mereu m-am abținut :)).

Am scris povești dinainte să fie la modă deja celebrul, acum, storytelling. 

Am dat mai departe emoții dinainte să existe blogurile.

Am primit primele felicitări pentru textele mele în scrisori trimise la adresa redacției. Scrisori din acelea adevărate, trimise prin poștă, care ajungeau la o săptămână după ce erau publicate articolele la care făceau referire.

Și, în sfârșit, am avut parte de primele comentarii răutăcioase online, în subsolul articolelor mele, dinainte ca toată România să se mute pe Facebook și fiecare să pună la punct pe fiecare.

 

Textele mele au ajuns, în toți acești ani, la mulți oameni. Unii poate le-au apreciat, alții poate că nu. Unii au fost emoționați, pe alții i-au lăsat reci. Unii poate au respectat munca mea, alții poate că nu. Unii au plâns, unii au strâmbat din nas. Nu am știut niciodată cum s-au împărțit cititorii mei și nici nu voi putea afla cu exactitate vreodată.

 

De când scriu (și) pe blog și pe Facebook, am cumva o măsură a celor de mai sus. E ușor să vezi câți oameni intră pe blog, câți vizitatori unici ai, câte vizualizări, din ce țări vin cititorii, cât stau să te citească oamenii, la fel cum e ușor să vezi câte share-uri ai la un articol sau la o postare de Facebook, cine și ce îți comentează.

 

Și la fel de ușor este să vezi cât de puțini sunt cei care cred că scrisul nu e o muncă. Cei care copiază textele și le pun pe paginile personale de Facebook și pe blogurile proprii, fără să citeze sursa. „Contează? E o postare preluată, nu contează autoru!”, ți se răspunde aproape nervos dacă îndrăznești să întrebi de ce au luat (ceva) fără să ceară (înainte).

Da, contează. Și nu e un moft, dar așa e normal să fie, să conteze cine și-a pus semnătura pe ceva, fie ele și numai niște cuvinte. Ce am scris este un text venit din capul meu, gândit cu mintea mea, scris cu mâinile mele (cu dreapta, căci în stânga aveam copilul mic), apărat de drepturile de autor. Contează, fiindcă nu îți aparține, deci nu poți să zici că e al tău. Contează, fiindcă orice furt e tot un furt, chiar și cel de proprietate intelectuală.

 

Mă bucur când textele mele au mii de like-uri și mii de share-uri. Evident că mă bucur. Dar mă și enervez, fiindcă îmi aduc aminte, din nou, că sunt puțini cei care cred că scrisul chiar este o muncă. Nu, nu mă flatează deloc atunci când oamenii îmi copiază textele. Scrisul e munca mea, din asta trăiesc, iar faptul că ție îți place un text și vrei să-l dai mai departe fără a menționa autorul nu e motiv de mândrie pentru mine. Și nu e vorba doar despre mine. Sunt mulți, foarte mulți oameni care trăiesc din scris care nu se simt – și nici nu se vor simți vreodată – flatați că cineva își însușește munca lor. Și lor, ca și mie, le place (uneori) să fie apreciați, se bucură dacă oamenii care îi citesc le spun ce urme și ce emoții au lăsat cuvintele în urma lor. Dar nu le cereți să se bucure când oamenii le dau mai departe emoția, povestea, înșiruirea de cuvinte, pe Facebook, în publicații online, pe site-uri și pe bloguri, fără a le menționa numele. 🙂

 

Știu, acum intră în scenă replica „Dar oricine poate să scrie, nu, ce-i așa o mare chestie?” Da, oricine. Ca să-ți demonstrezi asta, ai putea începe să-ți scrii singur textele, nu?

 

 

Be happy & nice și nu mai furați,

Oana

 

2 Comments
  • sanda
    December 3, 2018

    Corect! Furtul tot furt ramane, indiferent de natura lui!

  • Liliana
    December 12, 2018

    Eu lucrez în marketing online pe nișa de medicină dentară. Am făcut multe proiecte de conținut pe care le-am publicat, ca după asta să mă trezesc că au fost copiate cu nonșalanță de “competitori”. Am regăsit texte de-ale mele furate, inclusiv cu virgule puse greșit sau cuvinte unde îmi lipsea o literă și așa mi-am dat seama că trebuie să rectific în textul meu, original. Ce mă apuca? Furia. Asta e tot ce simțeam. Și îmi venea să pun mâna pe telefon și să sun și să îi blăcăresc ca la ușa cortului, dar… nu am avut niciodată curaj. Îmi este atât de rușine, mă gândeam – să sun un om și să îi zic: “Bună, eu sunt aia care a scris textul pe care tu l-ai copiat și l-ai pus la tine pe site. Cum mi-am dat seama că l-ai furat de la mine? Păi… Vezi că e o literă scrisă greșit, poate vrei să corectezi, acum, că am corectat și eu. Bla bla…” Pff, numai scenariul acesta mă făcea să renunț și să fierb în tăcere, în continuare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!