Fărâme

O florăreasă sună un medic din Germania care să o ajute: vrea să trimită acolo o pacientă din România, ar putea avea mai multe șanse dacă pleacă decât dacă rămâne. O tipă aleargă în noapte la un cabinet veterinar deschis non-stop ca să salveze câinele găsit pe stradă. O asistentă botează un copil abandonat într-o maternitate de provincie. O mână de oameni, băieți și fete, merg săptămânal într-un spital ca să ducă fructe proaspete. Cinci oameni inimoși, între care și doi medici dentiști, merg periodic în sate uitate de lume, cu un cabinet stomatologic pe roți. O directoare oferă trei burse unor copii proveniți din familii sărace, primindu-i gratis la grădinița ei privată. Oameni care nu se știu între ei plâng în fiecare octombrie pentru niște oameni pe care nu i-au cunoscut niciodată. Niște mame scot la licitație online ce au ele mai scump – haine, bijuterii, tablouri, cozonaci, borcane cu dulceață, prieteni, soț, mamă, tată, soră, amintiri, întâlniri și cafele – și, totodată, licitează pentru tot ce e scos la licitație, ca să strângă 50.000 de euro. Banii vor ajuta la construirea unui etaj dintr-o casă dedicată părinților unor copii bolnavi de cancer.

 

Și sunt multe, mult mai multe lucruri minunate care se întâmplă în jurul meu. De unele aflu, de altele – nu. Sunt fărâme de bunătate care mă țin încă aici.

Da, țara asta, așa cum merge ea, din prost în mai prost, te face să vrei să pleci mâncând pământul. Politicienii care ne conduc ne provoacă scârbă și lehamite și ne scot din sărite. E prima dată când nu mai sunt așa de convinsă că trebuie să rămân în România; e prima dată când eu, care nu mi-am dorit niciodată să trăiesc în altă parte, mă gândesc că, poate, asta e varianta cea mai bună.

Dar fărâmele astea de bunătate îmi dau speranță că nu e totul pierdut. Fărâmele astea de bunătate care îmi arată că țara mea nu-i doar o știre de tabloid mă țin în viață și mă țin încă aici. Poate voi mai sta un an, sau doi sau cine știe câți. Poate voi pleca mâine sau poate nu voi pleca niciodată.

Știu însă că principalul motiv pentru care am ales să rămân, deocamdată, sunt fărâmele astea de umanitate. Sunt mici, căci așa sunt fărâmele, dar sunt multe și, împreună, fac aproape cât un întreg din acela bun.

 

Există în arta japoneză o tehnică numită kintsukuroi (sau kintsugi), care înseamnă „a repara cu aur”. E o tehnică veche, se pare că datează din secolul al XV-lea, și presupune repararea unui vas de ceramică spart cu ajutorul unei rășini din aur sau argint. Practic, cioburile sunt lipite între ele cu această rășină, iar defectul rămâne la vedere. Obiectul rezultat capătă însă o și mai mare valoare, chiar dacă, de fapt, nu mai este unul intact, perfect.

Poate că așa trebuie să facem și noi cu fărâmele de bunătate pe care le avem în jur. Să le lipim între ele cu rășină din aur, cu trăiri și cu emoții, și să facem, într-un final, un întreg de care să ne fie mai mare dragul.

 

 

Foto: sweetpaulmag.com

 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *