M-am întors în timp și mi-a fost drag de mine

M-au trimis la teatru.

Când am început eu prima dată să scriu la ziar, în 2004, la Evenimentul zilei, m-au trimis la teatru. Ocupam un scaun la departamentul Cultură-Media; iar când ieșea vreun coleg la fumat și elibera vreun birou pentru câteva minute, ocupam chiar și un loc la computer (în rest, șoc!, scriam cu pixul pe hârtie).

În fine, la vreo câteva luni de când tot făceam știri de 400 de semne (cu tot cu spații, adică știri mai mici de-o șchioapă), într-o seară, când n-avea nimeni din redacție chef de teatru, au zis că pot să merg eu. Și-am mers.

A doua zi, când i-am povestit editorului meu cum a fost spectacolul și ce am înțeles eu, mi-a zis: “Ia scrie tu o relatare, că-ți dau un sfert de pagină”. Și am scris. Prima mea relatare, pentru primul meu sfert de pagină de EVZ. Am scris vreo 3000 de semne, căci mi se părea că am multe lucruri importante de relatat, dar au intrat fix 1250 de semne. Și cu poză din spectacol. Hehe, “știre mare cu poză” nu era deloc puțin lucru pentru o studentă, să știți.

Poza era cu actorul Constantin Cojocaru. Și textul meu, tot despre el. Piesa pe care o văzusem se numea “Cronica unui răsărit de soare avortat”, de Matei Vișiniec, în regia lui Ovidiu Gherasim-Robu, și se juca la Theatrum Mundi (actualul Metropolis). Mi s-a părut un super-mega succes bucata aia a mea de muncă. Și nu numai mie: mama are și acum ziarul cu sfertul meu de pagina de debut.

Dar ce voiam eu să zic este că azi, la spectacolul “Pescărușul”, în regia lui Andrei Șerban, m-am trezit că îl am în față pe actorul Constantin Cojocaru. Din nou. Și m-am simțit cumva ca atunci, ca acum 15 ani. M-am revăzut acolo, pe scaunul de la Mundi, cu pixul în mână și cu agenda pe genunchi, scriind de zor replici, detalii, observații. M-am revăzut emoționată în fața colii de hârtie, apoi în fața computerului, a paginii de pe panoul cu printuri pentru BT, a paginii de ziar publicat, a frigiderului de acasă pe care mama a lipit sfertul acela de pagina cu numele meu. Am crescut de atunci, în multe feluri. Dar, cumva, am rămas la fel. Cu aceleași frământări înainte de fiecare text nou, cu aceleași emoții când public ceva, orice, cu aceleași gânduri că puteam, poate, să fac mai bine, cu același obicei de a nu reciti, a doua zi, ce am publicat, de teamă că nu e ce trebuie.

M-am întors azi în viața mea de la 21 de ani. Și brusc mi-a fost drag de mine. ❤️

 

 

***Foto: actorul Constantin Cojocaru, fotografiat în spectacolul “Pescărușul”. Fotografie de Sebastian Marcovici pentru FITS

 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!