Minunea

By , , , , Permalink 23

La o lună de la lansarea în România, cu o întârziere datorată faptului că nu-mi ajunge niciodată timpul să aflu tot ce trebuie și să fac tot ce îmi doresc, am văzut și eu filmul Minunea (Wonder), în regia lui Stephen Chbosky. Mi-a plăcut mult de tot povestea și îi iubesc mesajul. Mesajele, de fapt. Și abia aștept să crească băieții și să vedem Minunea împreună, fiindcă filmul acesta, cred eu, este unul dintre cele la care ar trebui să ne uităm împreună cu copiii noștri, un film care le va deschide și mai mult inima și care ne va face nouă mai ușoară misiunea de a-i învăța ce contează.

Un film despre minunea de a fi altfel, minunea de a fi copil, minunea de a fi părinte bun, minunea de a fi prieten, minunea de a fi dascăl cu dăruire, minunea de a fi om cu adevărat, minunea de a fi om bun până în măduva oaselor.

 

Pe scurt, Minunea spune povestea unui băiat de 10 ani care iubește științele exacte, Minecraft și mersul pe bicicletă și visează să ajungă pe Lună. August, alintat Auggie, care face tot ceea ce fac băieții obișnuiți de vârsta lui (plus niște glume foarte bune), merge pentru prima dată la școală în clasa a cincea, după ce a fost școlarizat acasă, de mama lui. Să fii elev nou nu-i ușor niciodată, indiferent de vârstă, dar e și mai greu când ești nu numai nou, ci și diferit.

Auggie, băiatul care își dorește să fie invizibil, suferă de sindromului genetic Treacher Collins (și a trecut prin 27 de operații ca să arate așa cum arată – departe de a fi ceea ce oamenii numesc normal, comun, obișnuit) și este, de fapt, oricare dintre copiii diferiți de pe lumea asta, cărora nu le e deloc ușor să trăiască printre noi. Fiindcă noi uităm să fim buni, cu adevărat buni, și să vedem dincolo de chipuri.

 

La ce mi-a folosit mie să văd filmul Minunea? Am scris mai jos. 🙂

Că părinții sunt atotputernici, asta știam. Dar uitasem (și mă bucur că mi-am amintit acum) cât de multă putere îți trebuie ca să fii părinte de copil ne-obișnuit. Cât devotament, câtă perseverență, câtă îndârjire trebuie să ai în tine, munți întregi de rezerve nesfârșite, ca să îți ajungă în fiecare moment al vieții tale. Câtă dragoste imensă trebuie să ai, în fiecare bucățică de carne și de piele din propriul corp, ca să reziști. Să nu plângi, ci să râzi. Să nu cazi, ci să stai drept. Să găsești mereu cuvintele potrivite. Să îți faci să râdă copilul căruia nu îi vine să zâmbească.

E greu să fii părinte, dar e infinit mai greu să fii părinte de copil altfel decât ceilalți copii.

 

Că la școală (și mai ales în curtea școlii) e cam nașpa uneori, și asta știam, am fost și eu elevă. Dar nu m-am gândit de prea multe ori până acum cam cât de nașpa e pentru un copil altfel la chip să meargă la o școală normală. Inevitabil, ceilalți se vor holba. Inevitabil, se va simți singur. Inevitabil, colegii îl vor batjocori. Inevitabil, unii îl vor agresa. Inevitabil, vor exista copii ai căror părinți vor alimenta teoria „copilul meu e mai presus decât alt copil”.

Inevitabil, însă, mereu va exista, și în viața reală, că și în film, cel puțin un om bun care întinde o mână. Cel puțin un coleg care să vrea să stea în bancă lângă tine. Cel puțin un dascăl care să te încurajeze. Cel puțin un adult care să nu uite că oamenii trebuie să fie buni unii cu alții.

 

 

Că oamenii sunt egali, cel puțin în teorie, și asta știam, desigur. Dar nu m-am gândit cât de greu e să fii considerat egal când, din start, pleci cu un minus la… înfățișare. Am avut și eu zile în care nu am vrut să ies din casă fiindcă sunt prea grasă, prea scundă, prea cu strungăreață sau habar n-am ce defecte mi-am mai găsit. Și da, și eu am fost judecată mai întâi după felul în care arăt, și abia apoi (dacă am mai avut șansa) după ceea ce știu și ce pot. Dar, Dumnezeule, eu chiar nu am pătimit nimic în comparație cu alții. Cât de greu trebuie să-i fie să trăiască printre oameni unui om care arăta altfel decât suntem obișnuiți!

Filmul acesta mi-a adus aminte că e datoria mea, ca părinte, să le vorbesc copiilor mei despre faptul că oamenii sunt toți la fel de egali (dacă îmi permiteți 🙂 ) și totodată unici, și mai ales despre cum nu trebuie să ne judecăm aproapele niciodată doar după chip.

E un dialog fain în film, între Auggie și mama lui, Isabel, în care mama îi spune fiului său că inima e harta care ne arată încotro mergem, iar chipul e harta locurilor prin care am trecut. 🙂

 

Minunea este un film emoționant. Și chiar dacă în realitate de multe ori lucrurile nu au mereu finaluri fericite, trebuie să credeți în puterea filmului acestuia (cu final fericit) de a ne ajuta să fim mai buni, măcar puțin, măcar din când în când, dacă nu se poate în fiecare zi.

 

Be happy & nice,
Oana

 

Trailer-ul filmului:

 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *