Năzdrăvăniile fericesc copilăriile

Dacă mă comparam cu Daniel Tudorie, ce făceam eu nici nu se punea. Dani era șeful năzdrăvăniilor în copilăria mea și-mi doream uneori să am atâta curaj cum avea el. Și eu am avut o copilărie fericită, dar Daniel chiar s-a distrat în anii aceia în care am fost mici și în care am împărțit orașul, apoi școala primară, curtea școlii, colegii. Chiar s-a distrat. Cu mintea de acum, m-aș trece la copii care au făcut pozne puține, deși, pe lângă poznele lui Daniel, ale mele nici nu se puneau. Dar tot am făcut și aș avea ce să le povestesc băieților. 🙂

 

***

Îmi lăsase mama bani de pâine; asta era treaba mea mereu, după ce veneam de la școală: să cumpăr trei franzele albe. Dar nu puteam ieși din casă oricum. Mi-am pus cămașă albă, cu volane, fusta tricotată, cu alb, albastru și argintiu, a soră-mii, și m-am încălțat cu pantofii vișinii, ăia de duminică. Cum să plec fără portofel? Mai bine iau o poșetă. A maică-mii. Am scris apoi un bilet pe o foaie de dictando și l-am lăsat în ușă, după ce am închis-o pe dinafară.

Am trecut pe lângă farmacie, pe lângă magazinul de pâine, hmm, mai bine mă mai plimb, am traversat spre piață, am ocolit toate tarabele, m-am uitat după flori, am vorbit cu niște țărani de la bunica din sat, am mai verificat în vitrine cum îmi vine fusta. Și apoi am ajuns unde nu ajungeam niciodată: la grătarul cu mici. “Nu-s de copii, când mai creșteți”, îmi spunea mama mereu, când ceream.

Ei, în ziua aia mă simțeam crescută destul, aveam și bani, eram și singură, așa că m-am bucurat de libertate, m-am ridicat pe vârfuri și-am cerut ce pofteam: un mic cu pâine și cu muștar.

Și iată-mă, îmbrăcată de duminică, într-o zi oarecare, cum mâncam eu cuminte un mic. Cu muștar de Tecuci, doh. Am văzut că se uita lumea ciudat-mirat, dar pe vremea aia eram mai je m’en fiche, deci m-am făcut că plouă și mă rugam să nu treacă vreun cunoscut. În fine, a fost bun micul, am mâncat tot. Mai aveam ceva bani, așa că am trecut și pe la loto și mi-am luat un loz în plic, necâștigător, mereu îmi pica necâștigător. Dar nu m-am supărat, oricum știam că așa e la loz în plic.

Am ajuns acasă după vreo oră sau mai mult și mai aveam o oră să pun totul la loc, cum era, să nu se vadă urme și să “dorm” de prânz. Totul era în grafic, mai puțin banii de pâine, care nu mai erau. Și nici pâinea. În fața ușii, am luat biletul rămas la locul lui, semn că nu venise nimeni. “Cheia e sub preș, vin repede, Oana”, scrisesem. L-am păstrat bine, ascuns sub covor, căci l-am mai folosit de câteva ori. Până l-a găsit mama și mi-a zis să nu mai fac niciodată așa, ci să pun cheia la gât, cum se pune, că dacă intră cineva și ne fură butelia.

 

***

Dar asta nu-i nimic. Odată, m-a trimis mama la cofetărie ca să cumpăr niște tort. Tort krantz, preferatul meu. Am plecat plină de responsabilitate, cu banii strânși în mână, numai că, până am ajuns la Cofetăria Capșa, cea mai bună din oraș, am uitat câte sute de grame de tort trebuia să cumpăr. Așa că am cumpărat de toți banii, căci pe vremea aia nu aveam telefoane mobile, ca s-o sun pe mama și să o întreb ce anume cumpăr și mai ales cât. M-am întors acasă cu un tort și jumătate. Simțeam că nu am luat cât trebuie, dar eram fericită. Îmi plăcea mult krantz-ul. 🙂 ) S-a cam supărat mama, căci nu erau bani de cumpărat atâta tort deodată, dar acum râdem de amintirea asta. Și, dacă am chef de un tort care să-mi facă dor, o felie de krantz cumpăr.

Într-o zi de iarnă, la grădiniță (pentru o scurtă perioadă, am mers la grădiniță la sat, la bunica), mi s-a părut o idee excelentă să dau pâinea mea cu gem de prune pe o felie de mămăligă prăjită și frecată cu usturoi. Nu la fel de bine i-a părut bunicii, care m-a fugărit pe după grădiniță, prin nămeți, poate-poate înțeleg că pâinea e mai bună decât mămăliga. Nu-s convinsă de asta nici acum. 🙂

Iar odată mi-am uitat ghiozdanul la cofetărie (tot reapare cofetăria în amintirile mele), și mi-am adus aminte de asta abia seara, când trebuia să-mi fac temele. Și iată cum am luat-o, cu mama de mână, pe drum înapoi, în reconstituire, am trecut pe unde treceam în fiecare zi după școală, poate-poate găsesc ghiozdanul. A trebuit să-i spun mamei că trecusem și pe la cofetărie, deși nu pe acolo era drumul. Dar, în ziua aceea, prietena mea Anamaria și-a cumpărat o citronadă și am m-a invitat să merg cu ea, ba chiar mi-a dat și mie citronadă; numai că, la plecare, am plecat fără ghiozdan. Doar eu, căci ea era mai responsabilă.

Dacă stau să mă gândesc, îmi aduc aminte de multe pozne nevinovate și zâmbesc cu nostalgie. Mi se pare minunat că încă le mai țin minte. Poate n-ar fi o idee rea să le scriu într-o agendă, căci nu știi niciodată când te lasă memoria. Și e păcat de ele să fie uitate, căci sunt aducătoare de emoții și de bucurie.

 

***

Băieții mei însă au mai mult potențial, o pot vedea încă de pe acum, chiar dacă unul are 4 ani, iar celălalt – nici 2. Probabil că își moștenesc și tatăl, care are o listă mult mai lungă de năzdrăvănii decât mine (mult mai lungă, însă nu am aprobare să scriu despre ele). Dar nu-mi pare rău, căci copilăria și despre asta este: despre a face pozne, despre a experimenta, despre a fi curios, despre a trăi fiecare zi încercând ceva nou.

 

Eram la librărie, o librărie din mallul de lângă casa noastră, alegeam niște cărți pentru cadourile de Crăciun. Și cât alegem noi cărțile, am lăsat copilul liber în librărie. I-am spus că poate să se uite la cărți sau la jucării și decidem împreună ce ne trebuie și ce cumpărăm. La final, când să plătim cărțile, minune!, copilul nu a vrut nimic. Am plătit, am plecat, am ajuns în parc. Când să iau ceva din cărucior, văd un cap de dinozaur. Și apoi o coadă, tot de dinozaur. Hmm, și iar un cap, și iar o coadă. Am scos de sub cărucior 4 dinozauri. Și 2 mașini. Și un autobuz. De aia nu a vrut nimic David, căci își luase singur. Atunci a învățat că ce luăm din magazin e musai să plătim. Iar noi am experimentat mersul cu coada între picioare până la mall, la librărie, pentru a mărturisi un furt de jucării.

 

Fiecare zi vine cu posibilitatea ca băieții să facă o poznă și, după ce am trecut prin câteva episoade în care, bolnavi fiind, băieții nu aveau energie nici să zâmbească, la final de zi mă bucur că au trecut încă 24 de ore în care mai mult s-a râs decât s-a plâns. Ultima dată, s-a instalat în living o piscină din perne. Ideea, ca cele mai multe idei bune, nu a fost a mea, ci a lui David. Acolo și-au consumat energia, sărind în piscină de pe canapea, vreo oră. Și apoi s-au cerut la somn singuri, ceea ce, știe orice părinte, e succesul suprem.

 

Am mai scris asta și simt nevoia să o spun de fiecare dată: cel mai mult îmi doresc ca băieții mei să-și aducă aminte, când vor fi adulți, despre cât de mult au râs cu părinții lor. Nu știu ce zice în manualele de parenting, dar pe mine nu mă interesează ca ai mei copii să-și amintească despre cum stăteam să facem activități și lecții, nu îmi pasă despre câte medii de zece vor avea, despre câte diplome și premii vor lua, dacă vor lua. Îmi pasă să fie niște adulți care să se uite cu bucurie înapoi, în copilăria lor, și să vadă că mama și tata i-au lăsat să experimenteze, să fie curioși, să se cațăre în bibliotecă și să învețe să coboare de acolo, să cadă, să se ridice, să picteze mai mult pe față decât pe foaia albă.

 

Îmi doresc cel mai tare ca băieții mei să țină minte că, mai mult decât orice, cât au fost mici, ne-am distrat.

 

*Kinder Chocolate a schimbat ambalajul și m-a întrebat de o năzdravanie făcută când eram mică și ce năzdrăvănii fac băieții mei.

 Voi ce năzdrăvănii ati făcut când erați mici? Lăsați amintirile aici, să râd și eu.

 

 

Foto: eu, când eram mică și mergeam singură, la piață, după mici cu pâine și muștar; și noul Kinder Chocolate, cu o față nouă de copil pus pe șotii