Nu, mersi! Un text despre cum nu stiu sa accept un compliment

Iti sta bine parul.
Te rog, nu exagera. Imi sta cel putin decent. Desi, daca ma gandesc bine, nici nu m-am aranjat inainte sa plec din casa.
Ce rochie faina porti!
Asta?! Nu vezi cum imi vine pe solduri? Pe bune, nu mai spune asta.
De unde ti-ai luat pantofii? Iti vin perfect. Si ce glezne subtiri ai!
Te ajut cu ceva? Am impresia ca ai nevoie de ceva, altfel nu imi explic ce zici.
Ce s-a intamplat cu tine de cand nu ne-am mai vazut? Arati minunat, ai mai slabit, esti foarte luminoasa.
Crezi? Ntz, nu mi se pare si cu siguranta nu am mai slabit.

Nu am stiut niciodata sa primesc complimentele asa cum se cuvine. Mereu i-am banuit pe cei care mi-au facut vreun compliment ca vor ceva la schimb sau ca, pur si simplu, sunt draguti cu titlu gratuit. Nici macar la nunta mea nu am stiut sa primesc si sa accept complimentele celor din jur.
Ori e ceva defect la mine, ori e ceva defect la mai multe ca mine. :))
Tanjesc dupa cate o vorba dulce, iar atunci cand o primesc o tratez cu cea mai dura nepasare. Astept sa observe cate cineva ca mi-am schimbat coafura, iar cand se intampla ma lasa rece. Imi schimb, poate, rujul sau ma machiez, iar daca cineva ma felicita pentru cum arat, sunt convinsa ca, de fapt, persoana din fata mea nu se uita mai jos de cearcane.
Am fobie de complimente si de vorbe frumoase spuse fara obligatii. La tratez cu superficialitate si, pe nedrept poate, trec repede pe langa ele si schimb subiectul, desi in unele zile as putea sa imi iau seva fix din aceste expresii. Chiar mi-ar prinde bine.
Ma fastacesc atunci cand cineva ma admira si caut sa duc discutia intr-o zona sigura, eventual distrag atentia printr-o gluma sau, cel mai des, printr-o ironie la adresa-mi. Cel mai des se intampla sa intorc complimentul inapoi, asteptand, culmea, sa fie primit asa cum trebuie: cu zambetul pe buze si cu “Multumesc”.
Mi-am dat seama de povestea asta zilele trecute, cand m-am intalnit cu Adriana intr-o cafenea. Ea arata excelent, eu eram aproape adormita si nemachiata, iar atunci cand m-a complimentat am inceput: “Nu, n-am slabit, crede-ma, e rochia neagra si ti se pare. Poate par un pic fresh, e de la faptul ca il duc pe David la gradinita si am timp si de altele…” Si nu ma mai opream. Femeia se uita la mine zambind. O fi zis ca sunt nebuna. Noi doua ne stiam doar de pe Facebook si ne-am mai intalnit o data, in urma cu vreun an, deci poate chiar avea o parere buna despre mine. Pe Facebook par aproape normala. 🙂
In orice caz, ca sa tac, m-am dus rapid sa-mi comand cafea si am plecat la masa mea, adaugand in gand: “Am si cos in frunte, n-am ajuns la coafor zilele astea, parul imi e uscat ca o matura care sta in soare vara etc. Probabil ca nu vezi ce picioare groase am…”

Ocazie cu care, desi am tacut malc atunci si mi-am vazut linistita de cafeaua mea, mi-am promis sa incerc sa ma corectez.
De azi.

“Multumesc mult.
Multumesc, ma bucur ca ai observat.
Draga X (om care ma complimentezi), sa stii ca asta inseamna foarte mult pentru mine.”

Cat de greu poate fi? 🙂

 

1 Comment
  • Mada
    November 8, 2016

    Fix asa ma simt si eu! Desi tanjesc dupa feedback, evident pozitiv la orice pas, cand il primesc ma intreb “oare e pe bune?!”,”sigur nu zice asa doar ca vrea sa se puna bine cu mine?!”. Poate e si din cauza ca pe multi ii auzeam comentand “in spate” ca de fapt ei nu credeau in acel compliment facut gratuit altora.
    Pana acum ceva ani nu stiam sa spun nici “multumesc!”fara sa mi se para ca sunt falsa de fiecare data sau sa ma exprim atunci cand chiar imi place un ceva, orice, la o alta persoana sau sa ii laud. Inca incerc sa ma corectez. :)) Sper ca macar copilul meu sa nu ma mosteneasca la acest aspect!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *