Vacanță de vară la țară

Urcam în măr, până sus, pe creanga groasă dinspre casă, și aruncam câte un măr crud pentru toți prietenii mei care mă așteptau în drum, în fața porții verzi. Odată cu merele, culegeam și frunze și lăsăm urmă. Mereu îmi zicea mămaia, când se întorcea de la câmp, că iar vine Sf. Ilie și ne prinde fără mere dulci. La Sf. Ilie, merele din mărul cel mare din fața casei se coceau tocmai bine, mămaia le ducea la biserică, la sfințit, și abia apoi gusta din ele. Uneori, săraca, abia dacă mai prindea mere de-o colivă, căci noi le mâncam pe toate de crude. Alteori, când nu eram în măr, eram călare pe gardul dinspre drum și-mi umpleam poala cu avrame. N-am mai mâncat avrame de ani mulți, nici n-am mai văzut, erau ca niște prune rotunde, acre și verzi când erau gorgoaze, și le mâncam cu sare, galbene și dulci când se coceau. Uneori, în zilele de post, mamaia făcea din ele chisăliță, un fel de compot îngroșat cu mălai, de-l mâncai rece, cu mămăligă, pe deal, la prășit, sau acasă, când veneai de pe deal. Chisălița se mai făcea și din vișine, când era timpul lor, dacă mai rămâneau după ce mâncăm din ele zi de zi, de când începeau să se coacă puțin, cât să fie măcar roz.

Cât era la prășit, și cât eram încă mică, mică încât să nu mă ia pe dealuri, dar destul de mare încât să aibă bază în mine, mămaia îmi lăsa în grijă bobocii de gâscă, puii de curcă și pe cei de găină. Pe ăștia din urmă îi țineam în ogradă, iar treaba mea era să le dau grăunțe făcute păsat la un fel de mașină de tocat specială, și frunze de ceapă tăiate mărunțel sau frunze de iarbă adunate de prin grădină. Cu bobocii era treabă complicată, trebuiau plimbați pe uliță la deal, pe coasta cu iarbă verde. Uneori le ducem numai, le arătăm iarba și apoi le mânam înapoi acasă, că aveam treabă, eram așteptată la joacă. Alteori, mă uita Dumnezeu cu gâștele pe costă, mai ales dacă incingeam pe acolo un “Rațele și Vânătorii” sau ceva. Când mă luam cu joaca, le pierdeam din ochi, gâștele fugeau în porumb și dă-i alergătură după ele. Câteodată, alergam eu gâștele, câteodată mă alerga mămaia pe mine, din cauza lor.

Când era vara mai arzătoare, și, bunică-mea, normal, tot la câmp mergea zilnic, se știa că mi-o fur fiindcă iar am plecat la gârlă. Nu mi-o furam la propriu, că fugeam și nu mă prindea niciodată, iar seară, când mă chema la masă, eram deja iertată, dar chestia e că nu aveam voie la scăldat. Odată fiindcă apa era murdară, mai ales după vreo ploaie, și, în plus, fiindcă eram prea mică să știu eu ce-i scăldatul. Plus că, dacă era gârla mare, chiar era foarte periculos să te scalzi, se întâmplasera multe cazuri cu final tragic. Dar eu mă duceam oricum la scăldat, cu băieții și cu fetele de leatul meu. Ei se scăldau, ba chiar mai prindeau și pește, eu doar mă uitam. Seara, pe la 7, parcă, trebuia să mergem să aducem vaca de la cireadă. Vacile pășteau ziua pe coclauri, iar seara fiecare stăpân de vacă își lua animalul acasă de la podul de lemn de peste gârla. Mereu plecam de acasă mai devreme, ca să avem timp să jucăm “Gropicica” sau “Flori, fete…” Când vedeam că vin vacile, așa mă pălea o tristețe… Noroc că a doua zi, la 7, mergeam să duc vaca, tot la cireadă, și îmi trecea dorul numai când știam că trebuie să mă trezesc atât de devreme.

Când faceam prea multe tâmpenii prea multe zile la rând, mămaia mea se cam enerva și mă lua cu ea la câmp. O ajutam, îi duceam desaga cu mâncare sau damigeana cu apă rece, iar ea ducea sapa în spinare și vaca de lanț. Nu stăteam eu acasă, nu mergea nici vaca la cireadă. O luam cu noi pe câmp și o priponeam la iarbă grasă. La amiază, o duceam la apă și apoi îi schimbam locul de păscut. Când mă lua bunică-mea cu ea la deal era cel mai crunt. Erau așa niște călduri mari și așa o nevoie de umbră cum nu puteai să îți închipui. Noi n-aveam nici căruță, să ne tragem sufletul la prânz, așa că ne mai ascundeam de soare în niște tufe de măceșe. Cât era ziua de lungă, și era lungă tare, îmi faceam de treaba pe lângă mămaia mea. Ea, săraca, prăsea porumbul, eu o mai ajutam cum puteam, dar mare lucru nu făceam. Nu aveam ceas, dar ea nimerea mereu ora – după soare. Mereu mă minunam cum de rezistă toată ziua muncind. Cel mai mult îmi plăcea când mâncam. Mămaliga rece cu brânză sărată, de la bidon, și ceapă zdrobită în palme erau preferata mea. Nu munceam eu, dar mâncam ca un om mare și cu o poftă de salivez și acum, la 25 de ani distanță.

 

Poveștile despre vacanțele mele de vara la țară vin la pachet cu o groază de amintiri și înghițituri în sec. Le-am păstrat, cum se întâmplă de multe ori, doar pe cele frumoase. Evident că uneori, în vacanța de la țară, se trezea mama că am făcut păduchi, luați din vecini sau cine știe de pe unde, și atunci trebuia să mă spele cu gaz, normal că alteori ajungeam la dispensar din cauza unui spine intrat în talpă, fiindcă umblam mereu desculță, dar tot partea bună mi-a rămas cel mai bine in gânduri. 🙂

Îmi aduc aminte si acum de ouăle scrob, de carnea la borcan mâncată direct din tigaie, de pe plită, de plăcinta cu brânză, de mămăliga vârtoasă tăiată cu ață albă de papiotă, de florile de salcam mov pe care le mâncăm între mese, de fructele de nalbă care mi se păreau cele mai dulci de pe pământ, de guma de mestecat pe care o înverzeam cu frunze de salcam, de varza călită care era cea mai bună cu mămăligă pe plită, de boabele de boz cu care ne coloram unghiile, în loc de ojă, de ploile care aduceau cu ele bălți multe și noroaie de făcut pocnitori, de cireșele furate din grădinile oamenilor, de pâinea de la brutărie.

O cumpăram tocmai din satul de peste gârlă, după ce mergeam pe jos, prin colb, vreo jumătate de oră. Cu pâinea e o poveste pe care o simt în nări și acum. Se făcea la o brutărie la care muncea un brutar roșu la față, roșu și durduliu. El o cocea, el o vindea la geamul brutărie. Era bună tare pâinea aia albă. Uneori așteptam să se coacă și câte o jumătate de oră și, după ce o luam, mâncam cam la jumătate din ea până ajungeam acasă. O mâncăm așa, goală și aburindă, alergând cu picioarele prin praf, până acasă.

 

Vacanțele mele de vară le-am petrecut de când mă știu la țară. Când eram în liceu, ai mei au făcut o casă la țară, așa că am început să venim și mai des, weekend de weekend, aici. La vremea aia, mă scotea din minți treaba asta. Știam că dacă vin trebuie să muncesc, mai ales vara. Să dau iarbă și apă la găini și la porci, să plivesc ceapa și usturoiul, să leg roșiile și ardeii din seră, să culeg castraveții dimineața devreme, să tai buruiana din fața gardului nostru. Mama și tata nu prea ne luau pe câmp, la prăș

it sau la săpat, că eram fete de oraș, dar asta nu mă încălzea cu nimic. Tot mi se părea, atunci, că nu vor decât să îmi strice planurile de weekend, care, desigur, nu erau cine știe ce, dar se petreceau la oraș, nu la țară. 🙂

Acum îmi pare rău pentru toate zilele în care nu m-am bucurat de viață la țară. La mulți, foarte mulți ani distanță, am învățat să apreciez simplitatea lucrurilor petrecute aici și încerc să recuperez. Sunt recunoscatoare, acum, că am avut bucuria să îmi umplu amintirile de zile și vacanțe de vară la țară. Și de fiecare dată când vin acum la ai mei încerc să mă bucur de toate muncile pe care mama și tata și mămaia mea le-au făcut fără oprire și fără să obosească (fără să spună că au obosit, de fapt), atâția ani.

Tare mă bucur că David, fiul meu, are șansa să vadă cum e la țară. Cum e cu adevărat, nu cum arată o fermă făcută doar de prezentare pentru copiii de la oraș. Îl aducem aici cât de des putem, îl luăm pe câmp, să vadă cum muncesc oamenii, îl lăsăm să dea mâncare la păsări, îl încurajăm sa urce în copaci, să meargă în picioarele goale prin grădină, să culeagă căpșuni, să mănânce cireșe direct din pom, să mângâie vaca, să meargă cu căruță, să adune ouă de la găini, să se plimbe cu roaba. 🙂

Bucuria asta adevărată de la țară e ceva ce-i face bine și îi place.

 

Ne place și nouă, mie și lui ta-su, care am copilărit la țară și care tânjim după verile la bunici, de care ne aducem aminte cu drag și dor. Și dacă atunci când eram mică abia așteptam, uneori, să mă întorc la oraș, acasă la bloc, astăzi nu îmi doresc decât ca, într-o bună zi, să ne mutăm la țară, într-o casă mică, pe pământ, cu o grădină mare.

Până când va fi posibil, compensăm cu weekenduri prelungite petrecute la ai mei, cu plimbări pe coclauri, cu mers la cules de căpșuni și zmeură, cu o cafea bună băută pe prispă, cu plimbat pe bicicleta pe uliță, cu dormit pe preșul țesut la război, cu stat pe iarbă în fundul grădinii și cărți citite la umbra, la amiază, în casă.

 

Foto: happytude.ro