#CeCitim, pentru părinți. Mami, tati, mă auziți?

Încă de când am început să verbalizez și să mă pot proiecta în viitor, am știut vreau să lucrez cu copiii. Jocurile copilăriei mele constau în exersarea intensă a rolului de educator, cu toate plușurile din casa mea. Pe măsură ce am crescut, interesele mele s-au maturizat în direcția înțelegerii oamenilor, dincolo de ce poate vedea ochiul și ce poate asculta urechea. Studiam psihologia și mă îndreptam spre psihoterapie când mi-am dat seama că, pentru a înțelege cu adevărat omul, trebuie să pornesc de la rădăcinile lui. Copilăria timpurie și relațiile copilului cu familia. Astfel, am ajuns să împletesc cele două vise profesionale, fiind educator și psiholog.

 

Mami, tati, mă auziți?, de Jacques Salome, este una dintre acele cărți care, deși par că sunt doar pentru părinți și doar despre copiii, te ajută pe tine ca om să îți deschizi ochii și să privești mai clar atât spre ceilalți, cât și spre interiorul tău. La suprafață, este o carte despre limbajele nonverbale ale copiilor, adică, despre ce ne spun copiii atunci când nu ne vorbesc. Însă citită cu prezență, te ajută să îți înțelegi mai bine și copilul interior, pe care cu toții îl purtăm în noi.

Acest copil a avut mai multe de zis decât a putut și poate că nici noi nu am putut să îl ascultăm până acum. Cartea este ușor de citit, fără termeni care îți încurcă vocea interioară, cu multe exemple comune, reale și extrem de familiare. Jacques Salome ne amintește că limbajul nonverbal nu se reduce doar la gestică, mimică și acțiuni, ci este vorba despre o multitudine de aspecte. De exemplu, Gestica este compusă din Privire, Zâmbet, Respirație, Tensiuni, Ritm, Energie și Tăcere. Ne vorbește și despre Ritualuri, Somatizări, Simbolizări și ne oferă, în plus, și „Câteva povești bune de leac”, numai bune de citit copilului din noi și de lângă noi.

Astfel, această carte este adresată nu doar părinților, ci, așa cum ne zice chiar autorul, „tuturor celor care își asumă responsabilitatea de a acționa personal și imediat, în vederea îmbunătățirii relațiilor cu ei înșiși și cu cei din jur.”

 

Redau un fragment aflat chiar în primele pagini, care m-a convins să citesc această carte.

În cultura noastră, comunicarea este considerată un fapt natural, chiar spontan, ceva ce vine de la sine. Dezvoltarea motorie, intelectuală și afectivă însoțește și susține dezvoltarea exprimării și deci a comunicării. Vedem totuși în jurul nostru, în vecinătatea noastră, în noi, adevărați infirmi ai relațiilor. Fiecare dintre noi descoperă într-o bună zi că handicapul lui cel mai frecvent este tocmai acela de a nu ști să se pună în comun. Descoperă că, dincolo de o posibilță exprimare a unei idei, a unui sentiment, a unui fapt trăit, există numeroase obstacole în calea împărtășirii acestora, în calea punerii lor în comun, pentru care este nevoie de o dublă mișcare, cea de a da și cea de a primi, de a expune și de a recepționa, de a spune și de a înțelege. De aici, necesitatea vitală de a învăța, de a reînvăța să comunicăm mai bine. În egală măsură, de a insista asupra responsabilității ce îi revine fiecăruia dintre noi de a îmbunătăți calitatea comunicării pe care vrem să o stabilim cu celălalt. De aici nevoia de a sublinia iar și iar cât de inutil și de steril mi se pare să-l acuzăm pe celălalt, pe ceilalți, ori lume întreaga sau, mai mult, să ne autodescalificăm, să ne acuzăm că suntem incapabili sau răi atunci când nu suntem mulțumiți de relațiile în care trăim.

 

 

*recomandare de Ana Trică, psiholog Grădinița Bergman București

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!