Eterna dilemă a celor șapte ani de acasă. Și a lipsei lor

Cu un copil în burtă (destul de mare și vizibilă) și unul în brațe (12 kg, fără haine), am mers săptămâna trecută cu metroul prin București, vreo trei zile, de două ori pe zi, în picioare. Nu mă plâng, că nu am murit, sunt încă bine-mersi, dar constat că, uneori, oricât am vrea să vedem jumătatea plină, tot cea goală ne sare mai întâi în ochi. Știu că am spus de multe ori că voi încerca să scriu pe blog despre lucrurile frumoase pe care le vedem, le trăim, le simțim, dar uneori simt nevoia să le povestesc și pe cele mai puți roz. Asta așa, pentru diversitate, și pentru a nu ne amăgi că trăim într-o lume perfectă, căci nu știm cu toții că nu prea e așa. 🙂

“Știți, doamna are prioritate, e și însărcinată și are și un copil în brațe”, a spus cu voce tare o tipă de lângă mine, în metroul pe care l-am luat zilele trecute de la Piața Muncii.

Tăcere, nimeni nu a zis nimic. Nimeni dintre cei care aveau treabă pe telefon nu și-a ridicat privirea. Culmea, mă aflam chiar lângă locurile rezervate mamelor și bătrânilor (și semnalizate ca atare). Ocupanții, un tip și o tipă, tineri, mai tineri ca mine. Nu am zis nimic, fiindcă nu-mi place să cerșesc un loc pe scaun, oricâtă nevoie aș avea, așa că am zâmbit și mi-am văzut de conversația cu David.

Poate că tipul și tipa de lângă mine erau recent operați sau foarte obosiți, habar nu am, nu îi judec și nici nu m-am supărat pe ei, mai ales că știu că și tinerii pot fi bolnavi, nu numai bătrânii. Poate am avut ghinionul să nimeresc într-un metrou plin de oameni obosiți după zilele libere de Paști. Sau poate unii dintre ei nu m-au văzut, căci nu și-au ridicat ochii din pământ (știți, nu, că cei mai mulți oameni, când merg cu metroul, stau cu privirea în jos? – dar asta e alta poveste), iar unii nu au auzit ce a spus tipa care a încercat să îmi obțină un loc pe scaun.

Știu însă că eu, și nu mă bat cu pumnul în piept, doar mă folosesc de exemplul personal, aș fi cedat locul. Fiindcă mama și tata, mai de modă veche, probabil, m-au învățat să ofer un minim ajutor atunci când cred că este cazul să o fac. Și mai știu că mi-ar fi fost rușine de rușinea mea dacă aș fi refuzat să ofer locul – în metrou, autobuz, tramvai etc. – unei persoane, femeie sau bărbat, cu un copil în brațe.

Îmi doresc enorm să cred, deși e greu de tot, că ce mi s-a întâmplat mie e o excepție. Că, de regulă, oamenii sunt buni și oferă o mână de ajutor gratuit atunci când se cere. Mi-ar plăcea să fiu convinsă că tinerii precum cei care ocupau scaunele rezervate sunt niște rarități, că cei mai mulți sunt calzi și gata la orice oră să întindă o mână. Dar mi-e foarte greu să fac asta, oricât de tare mă antrenez să văd doar părțile bune din oameni și din lumea în care trăiesc.

România nu e a celor pe care îi știu eu, a celor cu care împart timpul în realitate și pe Facebook, în bula mea. Din păcate, sunt mai mulți Ceilalți.

Cei care înjură la semafor și care fumează la locurile de joacă pentru copii, care bagă gunoiul sub preș la fel de des pe cât aruncă ambalajul de la ciocolată oriunde în altă parte decât la coșul de gunoi. Țara e mai mult a celor care nu iau atitudine, fiindcă nu e treaba lor, nu-i privește direct; a celor care te împing la coadă la supermarket, fiindcă nu au răbdare să îți pui produsele în sacoșă.

Trist până la Dumnezeu, dar România adevărată nu e a românilor ospitalieri și primitori și empatici, ci mai mult a celor care trec pe lângă tine dacă te văd căzut pe trotuar, a celor care îi fură telefonul și ceasul unei persoane leșinate pe stradă (și asta nu e o poveste, e o realitate despre care am aflat de curând de la un domn care lucrează la o asociație ce oferă cursuri de prim ajutor).

Țara mea, oricât de rău mi-ar părea că trebuie să recunosc, nu e a celor cu care îmi împart peretele de Facebook, ci a celor care aruncă în oameni necunoscuți cu pietre cât pumnul, cu aceeași ușurință cu care aruncă aiurea cu popcorn în sala de cinema. A celor care judecă, fiindcă ei sunt perfecți, nu ca tine. A celor care nu te ajută, fiindcă ești bețiv și puturos. A celor care uită că “a avea șapte ani de acasă“ nu e o expresie de modă veche.

 

Mă fascinează cum se vorbește atât despre cât de puțin și de greu se schimbă țara în bine, despre cum așteptăm mereu să facă altul sau, de ce nu, să facă statul, că doar e treaba lui. Știu, ați mai auzit asta, statul suntem noi, țara e făcută din oameni. Iar schimbările mari chiar se fac din schimbări mici.

Poate vă aduceți aminte de asta data viitoare când, în metrou, o femeie sau un bărbat cu un copil în brațe ar avea nevoie de ajutor.

 

PS: Altfel, să știți că eu mi-am învățat lecția. De când sunt gravidă, umblu mereu cu pastilele No-spa în geantă, nu se știe niciodată când am contracții. Da, și când am mers cu metroul, zilele trecute, le-am avut la mine și chiar mi-au prins bine. 🙂

 

Be happy & nice,
O.

 

Foto: din arhiva personală, făcută de E. în urmă cu doi ani. 🙂

4 Comments
  • Maria
    April 25, 2017

    Pertinent şi cu mult bun simţ pusă problema …..

  • Mihai
    April 25, 2017

    Interesant articol, in totalitate adevarat. Insa, ati enuntat doua chestii:
    -“România nu e a celor pe care îi știu eu, a celor cu care împart timpul în realitate și pe Facebook, în bula mea.” si
    “Țara mea, oricât de rău mi-ar părea că trebuie să recunosc, nu e a celor cu care îmi împart peretele de Facebook”…
    Din cele doua enunturi, aproximativ similare ca esenta, reiese ca de acolo, “de sus”, din lumea cvasivirtuala in care traiti, nu prea aveti tangenta cu lumea reala, “cea de jos”, a celor multi. De aici si stupoarea dvs cand ati reluat, pentru scurt timp, contactul cu aceasta lume reala, din strada, alta decat cea frumoasa de pe Facebook.
    Nu ne-ati spus in articol cum ati ajuns in situatia (jenanta pentru dvs, sa recunoastem) de a folosi metroul (vi s-a defectat masina personala, nu puteti conduce etc), poate nu e treaba noastra chestia asta, dar e clar ca circulati extrem de rar cu si intre cei multi…De aici si durerea contactului cu lumea reala. E usor si placut sa “urci”, e greu si dureros sa “cobori”.
    Probabil veti sterge acest comentariu al meu, dar prieteneste va spun: faptul ca nimeni nu a avut bunul simti de a va oferi un loc pe scaun este cel putin la fel de grav cu faptul din ce in ce mai multi isi duc “veacul” in cvasivirtual, in cercul lor “nemuritor si rece”, in alte sfere decat Romania anilor in care traim.

    • OanaBotezatu
      April 25, 2017

      Mihai, multumesc pentru comentariu si pentru corectura. Da, sunt doua enunturi similare ca esenta, dar sa stii ca se foloseste asta in scris, nu e gresit, ci doar un mod de a intari o idee. Altfel, sa stii ca merg des cu metroul, dar nu cand duc copilul la gradinita cu metroul, de regula, fiindca gradinita la care merge e departe de casa si, aproape fara exceptie, si il duce tatal lui, cu masina. Daca nu eram cu el in brate, nu scriam, stai linistit. Altfel, desi nu e musai sa dau explicatii nimanui pentru ce traiesc, ca sa stai linistit si sa nu ma tii, in mintea ta, prizoniera intr-o lume departe de a ta, cea reala, iti spun doar ca am folosit metroul fiindca sotul meu a suferit o operatie, cam nasoala, si era internat in spital. Iar cu masina nu merg de cand sunt insarcinata, fiindca am o sarcina grea, cu probleme, si as pune in pericol mai multe vieti daca as fi la volan. Sper sa te multumeasca raspunsul meu si sa nu mai judeci pe cineva pe care nu il cunosti. Fiindca nu, tu nu ma cunosti pe mine deloc, asa cum nici eu nu te cunosc pe tine. Sanatate!

  • Liliana
    April 26, 2017

    Și eu azi m-am plimbat cu autobuzul și troleibuzul, cu un copil de 12 kg în cărucior și unul încă în burtă (destul de mare și vizibilă 😂). Mi s-a întâmplat să mă ajute unii oameni (la urcat sau coborât în/din autobuz, la urcat/coborât scări la doctor etc.) și, culmea, m-au ajutat tineri frumoși, aproape copii. Bătrânii m-au ignorat, ba chiar m-au ocolit supărați, dragă, că ocup atâta loc și am nevoie de atâta timp să mă deplasez. Sunt oameni și oameni, peste tot, niciodată nu vor fi 100% implicați, conștienți și educați. Mie îmi place să văd în continuare partea plină a paharului și îmi place să cred că într-o zi partea plină va fi mai vizibilă. 😊

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *