La ce vârstă duci copilul la grădiniță. (1) Despre pregătirea părintelui, a copilului și teama de abandon

E o întreagă discuție despre care e vârsta potrivită la care copilul poate merge la grădiniță. S-au scris cărți pe tema asta, sunt studii de psihologie care tratează subiectul, părinții și educatorii se împart în tabere și despică firul în patru pe această temă, în online și în offline.

Pentru că și eu mi-am pus mie multe întrebări înainte de a decide dacă și când va merge copilul meu la grădiniță, pentru că am ales ca David să meargă la grădiniță la 1 an și șase luni (am scris despre motive aici) și multă lume m-a blamat atunci că sunt o mamă rea (nu sunt perfectă, dar nici rea nu cred că sunt 🙂 ) și pentru că știu că sunt acolo, în spatele ecranelor, mulți părinți care întorc subiectul pe toate părțile, le-am rugat pe Adina Horga, educator, și Ana Trică, psiholog, să îmi răspundă la câteva întrebări.

Vă invit să citiți prima parte a acestui interviu, nu înainte de a vă spune că, dacă aveți întrebări pe subiect, le puteți trimite pe e-mail, la office@happytude.ro, sau să le puneți în subsolul acestui articol. 🙂

 

Care este, din punctul de vedere al pedagogului, vârsta cea mai bună pentru ca un pui de om să intre în colectivitate? Cum diferă această vârstă din punctul de vedere al psihologului și, nu în ultimul rând, cum vede părintele această vârstă, a înscrierii la grădiniță.

Vârsta cea mai bună pentru intrarea copilului în colectivitate este diferită de la copil la copil și, bineînțeles, de la familie la familie. Potrivit psihologiei dezvoltării umane, vârsta preșcolară începe la 3 ani. Cu toate acestea, din experiența noastră acumulată de-a lungul anilor în grădiniță, am observat că generațiile au avansat și că teoriile nu pot fi aplicate fiecărui copil în parte.

Pe lângă atributele cu care vin noile generații, vin și cerințele societății de astăzi (știm foarte bine că majoritatea mamelor se întorc la locul de muncă după 2 ani de concediu maternal, de exemplu), care fac ca această vârstă să scadă, uneori, până la 1 an și 6 luni.

Putem spune că, începând cu vârsta de doi ani, copilul este pregătit din punctul de vedere al dezvoltării motrice, emoționale și sociale. La nivel cognitiv, începând cu vârsta de doi ani, copilul intră în stadiul pre-operațional, ceea ce îi permite să folosească un limbaj verbal sau nonverbal ca reprezentare simbolică a obiectelor, chiar și în lipsa concretă a lor. Adică, doi ani este vârsta la care copilul reușește să integreze mai facil experiența grădiniței în rutina lui zilnică.

Un alt aspect important este cel legat de motricitatea copilului. Doi ani este vârsta la care copilul capătă un control mai bun al mișcărilor corpului și, astfel, este mai bine pregătit să exploreze și să se familiarizeze cu noul mediu. Faptul că omul mic se poate mișca liber în spațiul grădiniței îl aduce pe acesta în contact direct cu tot ce are grădinița de oferit. Emoțional și social, copilul este mai pregătit să facă față provocărilor colectivității prin puterea comunicării, oricât de rudimentare, a emoțiilor și sentimentelor sale.

 

 

Cum percep copiii vârsta potrivită pentru grădiniță? Ce ați observat din experiență? Care e vârstă la care adaptarea se face mai ușor?

Percepția copiilor cu privire la începerea grădiniței, ca și vârsta la care adaptarea se face cel mai ușor este foarte mult influențată de percepția și atitudinile părinților. Atunci când părintele se simte pregătit de această „despărțire” de copil, și are încredere în decizia lui de a face acest pas, și copilul percepe acest început ca fiind mai puțin îngrijorător. Dacă părintele nu este pregătit, atunci îi va transmite copilului, la nivel nonverbal, că ceva rău urmează să i se întâmple, copilul fiind foarte bine racordat la părinte din acest punct de vedere. Din experiența noastră putem spune că cea mai importantă nu este vârsta copilului, ci atitudinea pe care o are părintele față de schimbarea pe care o aduce grădinița.

 

Care sunt marile provocări atunci când copilul vine la 1 an și șase luni, să zicem, la grădiniță? Provocările pentru el, pentru familie, pentru educator.

Cea mai mare provocare la această vârstă este gestionarea relației de atașament a copilului cu persoana care îl îngrijește. Această provocare se răsfrânge asupra tuturor celor implicați – copil, familie și, desigur, educator. La această vârstă, 1 an și șase luni, copilul trăiește acut anxietatea de separare, teama de necunoscut și necunoscuți. El a devenit conștient de faptul că figura primară de atașament (adică persoana care petrece cel mai mult timp, care îl îngrijește și care îi răspunde nevoilor – care poate fi mama, tatăl, bunica, bona) este cea care îl protejează și îi oferă confort în situațiile de stres. Orice despărțire de această persoană îi generează anxietate și îi inhiba dorința de a interacționa cu grupul și cu mediul.

Această anxietate începe să scadă în intensitate odată ce copilul începe să se obișnuiască cu absența treptată a figurii de atașament. Astfel, marea provocare pentru copil este să se obișnuiască cu lipsa figurii primare de atașament și să se elibereze de anxietate, formând noi relații, cu educatorii.

Pentru părinte, provocarea constă în căpătarea încrederii în persoanele în grija cărora își va lăsa copilul. Părintelui îi este teamă că aceste persoane nu îi vor putea asigura securitatea fizică și emoțională copilului. Și e normal să fie așa.

Iar pentru educator, principala provocare este stabilirea și gestionarea acestei noi relații de atașament prin care copilul se va simți securizat emoțional. Această securizare îi va permite copilului să exploreze și să integreze noi experiențe și comportamente. Sunt foarte multe provocări când copilul este atât de mic, începând cu incapacitatea copilului de a-și comunica nevoile, până la lipsa independenței motrice și de autoservire.

 

Cât e mit și cât e realitate în „Copilul dat de mic la grădiniță trăiește abandonul, iar părinții îi fac mai mult rău decât bine”?

Este realitate în măsura în care părintele o consideră ca fiind o realitate. Cum spuneam, copilul este foarte racordat, „legat” nonverbal la părinte. Limbajul nonverbal este prima formă de limbaj pe care copilul o are în relație cu părintele și, astfel, este cea mai înrădăcinată în el. Chiar dacă la nivel verbal părintele îi transmite copilului că este bine pentru el să meargă la grădiniță, dacă expresivitatea lui, gesturile și acțiunile sale îi arătă copilului că are îngrijorări cu privire la grădiniță, copilul va simți că nu va fi în siguranță și că este abandonat.

Frica de abandon este firească. Suntem ființe sociale și avem nevoie de alte persoane pentru a ne garanta siguranța fizică și suportul emoțional, ne temem că vom rămâne singuri și vulnerabili. Sentimentul de abandon poate fi simțit chiar și atunci când suntem în proximitate fizică de celălalt, dar distanțați sau respinși emoțional. Pentru copil, sentimentul de abandon este în strânsă legătură cu relația primară de atașament. Dacă atașamentul nu este securizant pentru copil, orice absență a figurii de atașament, orice indisponibilitate emoțională și orice fel de dezaprobare poate să dea naștere temerii de abandon.

Mai târziu, acest tip de atașament corelează și cu o valorizare a sinelui scăzută și, astfel, teama de abandon devine și mai puternică. Această teamă se poate manifesta atât în cazul adultului, cât și în cazul copilului. Odată instalată teamă de abandon, ea se poate intensifica pe măsură ce sunt cumulate experiențe negative, iar efectele sale se răsfrâng asupra vieții pe toate planurile.

 

Cu siguranță nu există o vârstă unică perfectă pentru a intra în colectivitate, aceeași pentru toți copiii. Cum îți dai seama care e momentul potrivit pentru copilul tău?

Momentul potrivit pentru intrarea copilului în colectivitate este momentul în care atât copilul, cât și părintele este pregătit pentru această tranziție. Am spus și mai devreme cât de important este ceea ce îi transmite părintele copilului. La nivel de comportament observabil, copilul este pregătit să intre în colectivitate atunci când începe să își dorească să fie independent, are un control motric bun, capacitatea sa de autoservire este în dezvoltare, limbajul verbal sau nonverbal este suficient de bine dezvoltat pentru a transmite un mesaj grupului și educatorului.

 

Se poate întâmpla ca părintele să vrea ca al său copil să meargă la grădiniță, dar educatorul și psihologul să observe că acesta nu e pregătit și să recomande retragerea lui din colectivitate?

Da, categoric se poate întâmpla să observăm că un copil nu se poate acomoda în grădiniță. Însă recomandarea retragerii acestuia este ultima resursă; se impune dacă eforturile celor implicați – atât ale educatorilor, cât și ale părinților – nu au dat roade, din motive variate. Când vorbim despre aceste eforturi ne referim în primul rând la comunicarea eficientă părinte-grădiniță.

 

De ce le e frică cel mai tare părinților care amână mersul la grădiniță al copilului?

Cea mai mare frică și necunoscută a părintelui este în privința pregătirii psiho-emoționale a copilului pentru acest pas, grădinița. În același timp, părintele chestionează capacitatea grădiniței de a răspunde nevoilor copilului său.

Un al motiv important pentru care părintele amână mersul la grădiniță este faptul că nu este el (că părinte) pregătit să gestioneze și să accepte o „despărțire” de copil. Stilul de viață, care permite părintelui să aibă o perioadă mai îndelungată de stat acasă, cu copilul, poate constitui un alt motiv. Din experiența noastră, mai putem spune că deseori părintele amână intrarea în colectivitate a copilului din dorința de a-l proteja de bolile ce se transmit foarte ușor în mediul grădiniței.

 

 

În partea a doua a acestui interviu, care va fi online săptămâna viitoare, educatorul Adina Horga și psihologul Ana Trică vor vorbi, concret, despre minusurile și plusurile de care au parte părinții (dar și copiii și educatorii) atunci când grădinița începe la o vârstă fragedă, 1 an și 6 luni, comparativ cu ceea ce se întâmplă când preșcolarul merge la grădiniță de la 3 ani.

 

CITIȚI ȘI:

Interviu. Adina Horga, un om fericit care educă oameni mici

Grădinița, locul în care oamenii mici își găsesc echilibrul

Gradinița nu-i BauBau. Nu pentru copilul meu

De ce merge copilul meu la gradinita de la 1 an si 6 luni

 

Foto: happytude.ro

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *