Grădinița, locul în care oamenii mici își găsesc echilibrul

„Și ce fac la pădure?”, m-au întrebat prietenii când au aflat că David, copilul meu de doi ani, își petrece în natură două, trei zile din săptămână, în timp ce merge la grădiniță. „Se joacă”, le-am răspuns. „Așa, pur și simplu, fără alte activități?” „Da, pur și simplu, cum făceam și noi când eram mici.” 🙂

În completarea răspunsului pe care îl ofer eu mereu, vin cu un interviu cu Adina Horga, fondatoare Bergman Nature Kindergarten (pe care ați cunoscut-o aici), din care puteți afla mai multe despre ce înseamnă o grădiniță care încurajează joaca liberă, dragostea și comuniunea cu natura și îi ajută pe părinți să găsească, pentru oamenii mici, echilibrul de care au atâta nevoie.

 

Grădinița Bergman – Nature Kindergarten s-a deschis în urmă cu mai puțin de un an, în octombrie 2016, și deja este printre preferatele părinților din București. Ce crezi că a contat foarte tare?

Cred că a contat foarte mult experiența mea în domeniu, având în vedere că am început în urmă cu mai bine de șapte ani, a contat mult și faptul că în Arad aveam deja o grădiniță în care începusem, cu pași timizi, implementarea unui sistem nou în România și a conceptului de forest kindergarten. Dar cel mai mult cred că a contat noutatea adusă în învățământul preșcolar din România, apariția unui sistem de educație bazat pe libertatea de manifestare a copilului și pe contactul acestuia, în mod constant, cu natura. Nu în ultimul rând, iar asta mi-am dat seama din feedback-ul primit de la întâlnirile mele cu familiile care își doreau pentru copiii lor un astfel de sistem, cred cu tărie că a contat foarte mult și designul interior al grădiniței noastre. De cele mai multe ori, când se gândesc la grădiniță, părinții au deja în minte o imagine cu o lume foarte colorată, plină de personaje inspirate din poveștile copilăriei. Nu același lucru se întâmplă la noi. Conceptului nostru de grădiniță i se potrivește mai bine ideea de spațiu cald și luminos, pentru că suntem foarte conștienți de impactul pe care fiecare obiect din proximitatea copilului îl are asupra acestuia. Așa că am mizat pe un decor minimalist, cu mult lemn, decorațiuni cu plante, spații de lectură cu perne pe jos, desene (pe pereți și pe podea) care să lase copiii să își pună imaginația la lucru.

Nu în ultimul rând, cred că a contat foarte mult și modul în care am abordat familiile în cadrul întâlnirilor mele cu ei. Atunci când primești o familie în grădinița ta este important să îi oferi sprijin pedagogic și psihologic pentru ca membrii familiei să înțeleagă exact ce urmează să trăiască copilul lor într-o grădiniță de acest tip.

Baby room, cu munti desenati colorati desenati pe pereti

 

Masa de socializare

 

Coltul de lectura

Cum decurge o întâlnire cu o familie interesată de grădiniță?

Punctul de plecare este bazat pe nevoile copilului din acea familie și, desigur, pe nevoile părinților. Pentru că îmi doresc o dezvoltare armonioasă și o relație armonioasă cu familia copilului, este important să înțelegem, de la bun început, dacă ne potrivim și dacă ne placem reciproc. Sunt foarte sinceră cu părinții și, dacă observ că familia nu se pliază pe un sistem ca al nostru, încerc să îi ghidez și să îi îndrept spre un alt sistem, care consider că li se potrivește mult mai bine. În general, părinții copiilor mă plac și asta este, cred, și datorită faptului că am o capacitate mare de a empatiza și de a-l face pe părinte să se simtă înțeles.

Ce înseamnă, de fapt, o grădiniță de acest tip – cu abordare holistică asupra educației și a dezvoltării copilului?

Pedagogia de tip holistic, tipul de pedagogie în care se urmărește dezvoltarea copilului ținându-se cont de trei paliere – cognitiv, emoțional și fizic, urmărește echilibrarea ființei umane prin cele trei aspecte.

Când vorbim despre dezvoltarea omului mic din punct de vedere congnitiv, nu vorbim strict de o acumulare de cunoștințe, ci despre cumulul de deprinderi pe care copilul le ingerează pe parcursul dezvoltării preșcolare. Dincolo de conceptele de bază (cifre, litere, culori etc.), dezvoltarea cognitivă pune accentul pe prezentarea realității copilului și înțelegerea, de către acesta, a modului în care funcționează lumea în jurul lui. Conceptele de bază care țin de dezvoltarea cognitivului copilului pot fi ușor integrate în activități libere, care au ca scop îmbogățirea cunoștințelor despre lumea înconjurătoare.

Pedagogia de tip holistic pune accentul și pe dezvoltarea emoțională și personală a copilului. Chiar dacă, în 2017, acest tip de dezvoltare sună a clișeu, cred că este necesar să acordăm o importanță mare dezvoltării de tip emoțional, pentru că un copil funcționează în parametri normali doar în momentul în care înțelege ceea ce simte, își cunoaște emoțiile și reușește să le gestioneze în mod favorabil lui și grupului din care face parte. Grădinița este experimentul social al copilului și de aceea componenta emoțională are un rol foarte bine definit, având în vedere că, de la o vârstă mică, un copil este expus multor tipologii de personalități și trebuie să învețe să le facă față într-un mod sănătos. Cunoașterea emoțiilor și buna gestionare a lor fac din copil adultul de mâine, capabil să se integreze ușor în grupuri sociale și să funcționeze sănătos în cadrul acestora. Primul pas în dezvoltarea personală și emoțională este acceptarea și conștientizarea individualității, a faptului că sunt, că pot și că trebuie, uneori, să mă adaptez condițiilor sociale.

Ultima componentă a educației de tip holistic, dar nu mai puțin importantă, este dezvoltarea fizică a copilului, iar aici facem referire la motricitatea grosieră și motricitatea fină. Fizicul creează, la nivel mental și emoțional, ideea de putere, de înrădăcinare, de funcționare. Dacă un om mic nu are un fizic dezvoltat conform vârstei lui, iar motricitatea de tip grosier și motricitatea fină reprezintă un deficit pentru acesta, copilul are de pierdut în dezvoltarea cognitivă și în cea de tip emoțional. Siguranța de sine își are startul în conștientizarea de tip pot, fac, iar din acțiunile mele rezultă asta. Există, în momentul de față, copii cu un deficit mare de motricitate, deoarece noi, adulții, angajăm în dezvoltarea lor diferite jucării și gadgeturi care provoacă o atrofiere și o slabă funcționare a musculaturii.

Pentru o bună dezvoltare a copilului, este necesar ca cele trei componente menționate să se întrepătrundă și să se echilibreze reciproc. Partea emoțională, care îl ajută pe copil să simtă și să își cunoască aceste simțuri, motivează fizicul să fie într-o mișcare continuă, iar aceste două – emoționalul și fizicul – dau contur cognitivului și ajută la absorbția cunoștințelor preluate din mediul extern. Pentru ca această pedagogie să fie corect implementată, este necesar să avem la dispoziție trei medii care conduc copilul în procesul de învățare: familia (membrii de acasă), educatorul (mediul de la grădiniță) și natura. Așa cum cele trei aspecte ale pedagogiei de tip holistic se întrepătrund, se suțin, își dau continuitate, la fel trebuie să funcționeze și cele trei medii educaționale – familia, educatorul, natura.

Cum ai ales să deschizi o grădiniță care să promoveze un astfel de tip de pedagogie?

Cum am mai spus și cum mă declar mereu, sunt un om care își folosește intuiția, iar aceasta m-a ajutat, cred eu, să observ toate aspectele care intervin în educația copilului. Am căutat mereu echilibrul în oameni, mi-am căutat eu mereu echilibrul ca femeie, mamă, om de profesie. Ca educator, cred că responsabilitatea pe care o avem față de oamenii mici este să îi ajutăm să atingă echilibrul. Mai cred că în educația preșcolară nu trebuie să ne concentrăm doar pe partea de achiziții, de simțire sau de dezvoltare fizică, ci avem nevoie de toate cele trei aspecte pentru a crea o dezvoltare armonioasă. Așa că da, din punctul meu de vedere, o abordare de tip holistic este o rețetă de succes în educația preșcolară.

Cât de greu este să deschizi o altfel de grădiniță, logistic vorbind?

În momentul în care încerci să implementezi un concept de grădiniță în care copilul are contact în mod constant cu natura, cel mai dificil este să găsești un loc potrivit în București. Aici totul este foarte înghesuit, foarte îngrămădit, iar eu îmi doream o grădiniță în care mediul extern era esențial pentru dezvoltarea copilului. Așa că am fost fericită când, după îndelungi căutări, am găsit un spațiu potrivit pentru asta, un spațiu cu o curte, nu foarte generoasă, dar care are patru copaci, copacul fiind un element foarte important în joaca liberă a copiilor din grădinița noastră. În același timp, știam că vom merge la pădure de două, trei ori pe săptămână și că nu ne doream să parcurgem distanțe prea mari până acolo, așa că am ales o zonă aflată la 13-15 minute (mers cu mașina) de două păduri, astfel încât durata traseului parcurs până la destinația verde să nu reprezinte un disconfort în programul celor mici (în momentul de față, transportul la pădure se face cu o mașină autorizată pentru transport copii, pentru cei sub trei ani există posibilitatea, pentru siguranța copilului, a instalării unui scaun auto; copiii între 3 și 6 ani poartă centuri pe toată durata transportului). Mă consider norocoasă că am găsit un astfel de loc pentru grădinița noastră, care, pe lângă poziționarea fericită, are încăperi cu multă lumină, podea din lemn, un aspect important pentru noi, spații largi și deschise.

Mersul la pădure cu colegii de la grădiniță, de câteva ori pe săptămână, și, deci, joaca în natură, indiferent de vreme, este o noutate pentru România și una dintre principalele atracții de la Bergman. Țările nordice fac asta, în grădinițele lor, de multe zeci de ani, la noi însă există și grădinițe care nu scot copiii nici în curte, dacă plouă. Cât de benefic este acest mers la pădure?

Mersul la pădure îi ajută oamenii mici să își satisfacă nevoia de conectare la sursa vieții, natura, să își satisfacă nevoia de a stabili relații pozitive și sănătoase, să își hrănească nevoia de libertate și nevoia de mișcare. Contactul cu natura și ieșirile în aer liber consolidează autonomia, autoservirea și independența copilului. Primul aspect important, atunci când vorbim despre o grădiniță de tip forest kindergarten, ar fi faptul că cei mici sunt învățați de foarte timpuriu că și mediul necontrolat trebuie respectat.

În grădinița din pădure, educatorul își poate asuma rolul de ghid fără a interveni prea mult în joaca liberă a copilului. Educatorul trebuie să fie observator, catalizator, partener de joacă, să fie consecvent cu regulile și cu menținerea lor și să fie, de asemenea, cel care încurajează autonomia. Nu în ultimul rând, el trebuie să fie și un model pentru copii.

Când vorbim despre mersul la pădure, vorbim, de fapt, despre intrarea într-un spațiu necontrolat de om, un spațiu pe care copilul ajunge să îl respecte, să îl aprecieze și, într-un final, să îl protejeze. Cred foarte tare în ideea că un copil expus la un mediu natural poate extrage mult mai multe învățături benefice lui decât atunci când este expus cu precădere unor spații interioare, care au, într-adevăr, un design menit să participe la dezvoltarea copilului.

Ce se întâmplă efectiv când mergeți la pădure?

Când ajungem, un om mic este ales pentru a bate la porțile pădurii. După ce avem momentul de „cioc-cioc”, tot grupul – copiii, educatoarele și biologul, cel care ne însoțește mereu – face liniște pentru a asculta răspunsul pădurii. Păsările cântă, vântul mișcă ușor frunzele copacilor, o creangă se rupe sub picioarele noastre – atunci considerăm că pădurea ne-a răspuns. Ne primește în ea, dar, pentru asta, un alt om mic trebuie să găsească o cheie cu care să deschidă ușa imaginară a pădurii. Odată intrați în pădure, copiii se așază în cerc, ținându-se de mână, iar fiecărui copil, de la stânga la dreapta, i se atribuie un număr, pentru ca toată lumea din grup să știe câte persoane au pornit în această călătorie prin pădure.

Începe traseul, pe care îl parcurgem aproape de fiecare dată: avem trei sau patru opriri, cărora copiii le-au dau câte un nume (Poarta Fermecată, Bușteanul, Căsuța Magică etc.). Când avem posibilitatea, mărim traseul și, odată cu acesta, și numărul de locuri în care ne oprim ca să ne tragem sufletul. Traseul pe care îl avem, desenat parcă pe o hartă în mintea copilului, îl ajută pe acesta ghidându-l și orientându-l în spațiu. Deci memoria copilului este antrenată, la fiecare vizită în pădure, mai mult decât s-ar întâmpa dacă am repeta, în clasă, Cățeluș cu părul creț. Îl motivăm mereu pe omul mic să recunoască traseul parcurs, crescându-i încrederea că știe unde este. Astfel, îl ajutăm să înțeleagă despre el că poate exista fără controlul permanent al adultului.

În momentul în care ne oprim, ne așezăm în cerc, mulțumim Soarelui și Pământului pentru tot ceea ce ne oferă, stabilim reguli și stabilim limitele spațiului în care ne vom desfășura joaca liberă, căutăm pericolele și le însemnăm (un copac mai uscat e legat cu material roșu, de exemplu), pentru că e foarte importantă siguranța copiilor expuși la un mediu crud și necontrolat. După ce bifăm toate acestea, începe joaca liberă.

Ce înseamnă joacă liberă?

Joaca liberă se desfășoară individual sau pe grupuri (noi ne jucăm așa și în curtea grădiniței, nu numai la pădure). Rolul educatorului, în acest tip de învățare, este de a ghida, de a motiva copilul (îndemându-l, de exemplu, să se ascundă pentru a putea fi găsit sau să îl prindă pe un coleg al său), fără să intervină în libertatea alegerilor pe care le face omul mic în contactul său cu natura. Bineînțeles, joaca liberă înseamnă că este permis cățăratul în copaci, este permisă alergarea, joaca în bălți și în noroi etc.

De cele mai multe ori, avem impresia că noi suntem cei care trebuie să furnizăm informații copilului pentru ca el să își facă achizițiile potrivite într-o etapă de dezvoltare. Noi, la Bergman, considerăm că este mult mai important să existe un echilibru între informație și curiozitate, așa că le dăm copiilor libertatea de a întreba, nu îi bombardăm cu informație non-stop. Și legat de aceste întrebări, am observat că, în pădure, numărul întrebărilor venite din partea copiilor este mult mai mare decât al celor pe care le primim de la ei într-un mediu închis.

Și nu doar că nu îi bombardăm cu informație, dar îi învățăm, de la o vârstă mică, să își răspundă singuri la întrebări, ajutându-se de cartonașe și cărți care dau informații despre mediul natural și cel al pădurii, despre fructe, plante, insecte, animale.

Eu consider că procesul de învățare cu gradul cel mai mare de autenticitate prin care poate trece un copil este cel care funcționează în ideea: vreau să știu, îmi doresc să știu, știu ce îmi poate oferi informația respectivă și pot și singur să îmi iau informația necesară. Bineînțeles, aceasta este o abordare total nouă în educația preșcolară, dar este un proces de învățare care îi ajută pe acești copii toată viața, deoarece le oferă stabilitate, stimă de sine, siguranță. Mai mult, îi ghidează spre o conștientizare a faptului că nu vor avea nevoie de factori externi care să le decidă drumul profesional în viață.

Care sunt problemele pe care și le-ar putea face părinții cu privire la o grădiniță care îi duce pe cei mici de două, trei ori pe săptămână în mijlocul naturii, la joacă liberă?Mă gândesc că există și aspecte vizazi de care îți faci griji.

Există, și e normal să fie așa. Mersul la pădure vine la pachet cu foarte multe beneficii, așa cum am povestit deja. Copilul descoperă mereu ceva nou, mereu îl stimulează câte un aspect din mediul natural – uneori și o frunză, o baltă, un băț pot fi puncte de plecare pentru mari descoperiri pentru el. Dar, desigur, aspectele pozitive vin la pachet și cu câteva astepecte nu negative, dar mai problematice. Atunci când decizi să aplici un astfel de concept într-o grădiniță îți asumi responsabilitatea de la cap la coadă și părinții sunt informați de la bun început despre ce înseamnă mersul la pădure.

În primul rând, discuția principală este cea legată de faptul că nu există vreme nepotrivită pentru mersul la pădure, ci doar echipament nepotrivit jocului în natură. Este foarte important ca, în funcție de anotimpul despre care vorbim, părintele să fie informat în privința echipamentului pe care îl va purta copilul. Iarna, sunt recomandate hainele din lână, pentru a evita umezirea pielii copilului, senzație care îi poate crea un disconfort, blocându-i bucuria de a se juca liber. Peste hainele din lână, obligatoriu vor exista haine impermeabile – pantaloni, cizme de cauciuc (pantalonii se pun peste cizme, cu ajutorul elasticului pe care îl au, de regulă, salopetele impermeabile). Cagula este și ea foarte importantă iarna, pentru că se fixează pe capul copilului și îi dă sentimentul de siguranță; în pus, nu stă nimeni cu grijă că aceasta va cădea de pe capul copilului. Dacă e foarte frig afară (noi mergem la pădure și când e frig J ), peste șoseșete de lână se mai pun unele din bumbac, pentru fixare. Nu uităm, desigur, de eșarfa pe care o poartă copilul – iarna e indicat ca toată suprafața corpului copilului să fie acoperită, pentru ca el să se simtă bine afară.

Când e cald afară, principala problemă este legată de insectele din pădure. Pentru evitarea mușcăturilor de insecte (se poate întâmpla în natură, o știm cu toții și nu ne ferim să vorbim despre asta), copilul trebuie să poarte haine care să îi acopere tot corpul, haine din bumbac, și cizme de cauciuc. Pentru a evita căpușele, cei mici poartă pantaloni lungi, dar subțiri; ca metodă de precauție, șosetele se pun peste pantaloni. În fiecare zi când merg la pădure, copiii sunt dați cu spray la încheieturi, frune, ceafă și gât.

Educatorii unei grădinițe de tip forest kindergartent, și deci și educatorii Bergman, sunt instruiți foarte bine în ceea ce privește măsurile de siguranță necesare în pădure. Iată care sunt o parte dintre regulile noastre: nu atingem ciupercile sau fructele din pădure fără să întrebăm (regula de aur), lăsăm mediul din pădure așa cum l-am găsit. Înainte de a ne începe joaca liberă, delimităm cu grijă spațiul destinat acesteia, cu fâșii de material reciclat. După ce am delimitat spațiul, suntem foarte atenți la pericole și le semnalizăm (de pildă, semnalizăm fecalele cu bețe pe care le înfigem în zona respectivă, pentru a evita pericolul).

Atunci când, în timpul jocului liber au loc incidente, educatorul trebuie să știe cum să intervină. Fiecare educator are în rucsac trusa de prim ajutor și, în plus, mai avem o trusă de prim ajutor, special creată pentru vizitele la pădure, în mașină. Trusa conține, între altele, o eșarfă pentru fracturi, pensetă, pentru insecte, gheață, ulei/ spray anti insecte, pansamente, mănuși, feșe elastice, bandaj, plasturi, tifon, pansamente sterile, o sticlă cu apă cu sare (pentru situațiile, de nedorit, desigur, dar posibile, în care copilul pune mâna – și apoi o duce la gură – pe ceva toxic). Educatorul trebuie să știe în permanență numărul copiilor cu care a intrat în pădure și, de asemenea, care e cel mai apropiat spital de locul în care se află împreună cu cei mici. Incidente se pot întâmpla, unele mai des, altele poate o dată la câțiva ani, dar asta nu înseamnă că educatorul nu trebuie să fie pregătit pentru orice situație mai puțin plăcută.

Sunt conștienți oamenii, părinții de astăzi, de cât de multă nevoie au oamenii mici de natură?

Încep să devină din ce în ce mai conștienți. În cărțile Last Child în the Woods și The Nature Principle, autorul Richard Louv vorbește despre tulburarea deficitului de natură, care nu se observă doar la cei mici, ci și în rândul adulților, familiilor, comunităților. Pedriatrii recomandă o doză zilnică de timp petrecut în natură, cunoscut și sub denumirea de Vitamina N. Timpul petrecut în natură asigură beneficii neprețuite asupra minții, corpului, sufletului, și cred că e de datoria noastră, a celor care facem parte din sistemul educațional, să milităm pentru creșterea dozei de Vitamina N.

 

 

Pentru a afla cine este Adina Horga, vă invit să citiți interviul de aici.

 

Fotografii: Bergman Nature Kindergarten 

 

0 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *