#MamaInAltaTara. Ce a invatat Bianca despre parenting in Belgia

Dupa o pauza neprogramata, revenim cu povestile #MamaInAltaTara.

Mai jos este povestea Bianca, prietena unei prietene, si experienta ei ca mamica in Belgia. Cititi. 🙂

 

 

Locuiesc in Belgia de aproape 5 ani si sunt mama de doi ani si jumatate, iar povestea mea de mama in alta tara este, de fapt, in mare parte povestea noastra de parinti in alta tara, intrucat partenerul meu a fost implicat in toate fazele devenirii noastre ca parinti. 🙂

 

Sarcina

 

Primul control l-am facut la 6 saptamani, la ginecologul recomandat de doua prietene: un doctor de origine araba care pare foarte inexpresiv si plictisit initial; insa pe masura ce ajungi sa il cunosti realiz, zi ca este foarte pasionat de ceea ce face. Dupa controlul initial, am facut analize de sange si am repetat procesul in fiecare luna.

 

Am primit un „Carnet de la mère”, care continea informatii despre ce se intampla in fiecare perioada a sarcinii si in care doctorul nota toate detaliile consultatiilor.

Mi-a fost destul de rau in primul trimestru de sarcina, aveam greturi de dimineata pana seara, nu puteam manca mai nimic. Credeam ca e normal sa iti fie rau, asa ca nu am insistat prea mult la doctor asupra acestui fapt, pana cand, intr-o dimineata, in drum spre birou am lesinat in tramvai. Am cazut peste o doamna care a coborat si a stat cateva minute cu mine, m-a felicitat pentru sarcina si mi-a povestit ca are doi copii, ca vine din Kazakstan si ca si-a nascut ambii copii acasa. Tot de la ea, am aflat si despre singura carte despre sarcina pe care am citit-o in intregime: „Magical beginnings, enchanted lives”, scrisa de Deepak Chopra. Nu doream sa citesc nimic ce contine prea multe detalii medicale pentru ca aveam incredere ca organismul meu va sti ce trebuie sa faca si nu vroiam sa imi creez temeri inutile.

 

Seara, la indemnul doctorului, am mers din nou la control, sa ne asiguram ca bebelusul nu a avut de suferit de pe urma caderii mele de tensiune si am primit mai multe vitamine care m-au tinut pe picioare in urmatoarele luni :).

 

In Belgia, concediul de maternitate este destul de scurt: 15 saptamani si incepe cel tarziu cu o saptamana inainte de data estimata pentru nastere. Partea proasta este ca, daca ai nevoie sa stai mai mult acasa inainte de nastere, pierzi din zilele pe care le poti petrece cu bebelusul dupa nastere.

Pe langa concediul de maternitate, ambii parinti au dreptul la concediu parental, de 3 luni (de parinte) si poate fi luat in orice formula: full time, part time, sau lucrat 75% din timp (4 zile pe saptamana).

Eu lucram pentru o companie mica unde reprezentam mai mult de 15% din totalul de angajati (majoritatea erau liber profesionisti) si nu erau obligati sa imi acorde concediul parental. Prin urmare, m-am decis ca voi face tot posibilul sa profit de concediul de maternitate, asa ca am facut tot ce am crezut ca m-ar ajuta sa ma mentin in forma pana la final.

 

Inspirata de cartea lui Chopra, am mers la yoga prenatal (desi eram destul de sceptica in privinta practicilor yoga nu mi-a parut deloc rau!) si am facut aqua gym prenatal.

La recomandarea doctorului, am facut si cateva sedinte de kinetoterapie, sedinte la care am mers in cuplu pentru a ni se explica ce urma sa se intample la nastere, cand trebuie sa mergem la spital, ce avem si nu avem voie sa facem (pe scurt, am fost incurajati sa ne continuam viata in mod normal, insa sa evitam lucrurile extreme 🙂 ). Tot aici am aflat ca pot face ce imi trece prin cap in perioada travaliului si ca pot naste in orice pozitie vreau, pentru ca nimeni nu se va opune si ca ar trebui sa ma gandesc sa iau cu mine la spital tot ce cred ca ar putea sa ma ajute sa creez o atmosfera degajata.

 

Aprope de data prevazuta pentru nastere, am mers tot in cuplu la un curs de Lamaze combinat cu yoga, unde partenerii trebuiau sa invete cam ce ar putea face ca sa ne ajute (masaj, ghid pentru respiratie), iar viitoarele mamici aveau ocazia sa invete diverse miscari care ar putea sa ajute in decursul travaliului.

 

Toata pregatirea aceasta m-a facut sa am incredere in ce va urma si sa nu ma tem foarte tare de nastere. Pentru ca eram determinata sa nasc la timp ca sa nu pierd nicio zi cu bebelusul, cu o zi inainte de data prevazuta pentru nastere am mers pe jos sa il iau pe partenerul meu de la serviciu (aproximativ 5 km dus-intors fara oprire), iar la cina am pregatit tagliatelle all’arrabbiata (pentru ca auzisem ca mancarea picanta ajuta contractiile, asa ca in ultima vreme ma ferisem de ea, desi o ador). Pe la 10 seara, am observat ca sangeram putin, si din pacate acesta era unul dintre cazurile in care trebuia sa mergi direct la spital, fara sa mai astepti sa se intensifice contractiile asa ca am facut  un dus si am plecat spre spitalul la care facusem rezervare pentru nastere cu cateva luni in urma.

 

Nasterea si perioada post-partum

 

Odata ajunsi la spital, acesta parea inchis. 🙂 Intrarea principala era inchisa, luminile erau stinse si pentru o clipa, m-am gandit ca poate trebuie sa ne intoarcem de dimineata… Insa am descoperit rapid un biletel pe care scria ca pe timp de noapte trebuie sa intram pe la urgente.

La receptia pentru urgente, am spus ca sunt insarcinata (ceea ce era destul de evident oricum 🙂 ) si ca s-ar putea sa nasc. Asistentul mi-a zambit, mi-a explicat la ce etaj trebuie sa mergem si mi-a urat noroc.

Ajunsi la etajul cu pricina, a trebuit sa sunam la un interfon la care am explicat din nou de ce suntem la spital, dupa care a venit o asistenta si ne-a preluat. Aceasta ne-a condus intr-un salon cu grup sanitar propriu, spalier, o minge de fitness, cada (banuiesc ca era pentru cazul in care doreai sa nasti in apa), o canapea (pentru fericitul insotitor), un dulap, un pat pentru nasteri si niste aparate de monitorizare.

Initial, au zis ca vor sa verifice daca nu e travaliu fals asa ca am stat cam o ora cu monitorul in jurul burtii. Partenerul meu a instalat laptopul si a pornit playlist-ul cu Frank Sinatra (pentru atmosfera). Din fericire, dupa ce s-a stabilit ca nu este travaliu fals, am primit un monitor mobil si am putut sa ma misc.

Planul meu era sa aman pe cat posibil epidurala pentru ca citisem ca travaliul va fi mai scurt asa. Si am reusit! La un moment dat, spre dimineata, obosisem si nu mai reuseam sa ma concentrez sa respir, iar partenerul meu parea ca uitase tot ce invatase la cursul de Lamaze, asa ca am cerut epidurala, sperand ca o sa apuc sa ma odihnesc un pic. Insa mi s-a explicat ca nu o sa apuc sa dorm pentru ca nu mai e mult.

 

Cand a sosit momentul decisiv, a venit si doctorul (pana atunci ma verifica doar asistenta din cand in cand). Desi credeam ca sunt pregatita pentru orice, la un moment dat, asistenta mi-a desfacut bluza, dezgolindu-mi pieptul, iar doctorul mi-a spus sa il iau pe Eric in brate in timp ce el doar il sustinea un pic. Practic, bebelusul nostru a stat pe pieptul meu din primele secunde ale venirii sale pe lume.

Asistenta l-a curatat un pic cu un prosop, i-a pus o caciulita si ne-a lasat in pace.

Dupa o vreme, m-a intrebat daca vreau sa alaptez si am raspuns ca vreau sa incerc (citisem multe articole despre femei care nu reusisera si ma gandeam ca exista posibilitatea sa nu reusesc nici eu…), asa ca m-a ajutat sa il pun pe bebe la san; iar el a stiut instant ce trebuie sa faca. 🙂 Dupa ce doctorul si-a terminat treaba, am facut o poza si ne-am luat la revedere. Asistenta a plecat si ea, oferindu-ne un pic de intimitate.

 

Nu mai stiu cat a trecut pana s-a intors, insa am avut timp ca micutul sa se cunoasca indeaproape si cu tati (tot piele pe piele). Cand s-a intors, asistenta l-a masurat, cantarit si l-a imbracat pe pici cu hainutele pe care i le pregatisem si care fusesera atarnate (de catre aceeasi asistenta) langa o lampa, ca sa fie calde. Tot atunci, tati a primit instructajul despre cum trebuie sa il schimbam si cum trebuie sa ii aranjam cordonul ombilical sub scutec.

 

Am fost mutati apoi in salon, unde am stat urmatoarele 5 zile. Nu am avut nici eu, nici bebelusul nicio problema, insa ne-au tinut in spital pana cand micutul a inceput sa ia in greutate. Rutina zilnica era cam aceeasi, asistenta ma verifica pe mine, dimineata, apoi venea o pediatra sa il vada pe Eric, ma intrebau cum merge cu alaptarea si ma sfatuiau in legatura cu pozitia la san, apoi, pe parcursul zilei, mai treceau asistentele in vizita, din cand in cand.

 

La doua zile dupa nastere, a fost vremea pentru prima baie care s-a desfasurat sub privirile unei asistente care mi-a explicat fiecare pas in prealabil. Urmatoarea baita a fost doua zile mai tarziu, cand eu l-am indrumat pe tati. 🙂

 

Primele saptamani

 

Din primele zile am primit vizitele prietenilor care erau dornici sa ii ureze bun venit micutului.

La cateva saptamani dupa ce am ajuns acasa, am primit o vizita de la un reprezentant ONE (asociatia francofona care se ocupa de familie si copii), care mi-a prezentat serviciile pe care le ofera (vaccinuri si controale gratuite, diverse cursuri), mi-a explicat ca pot apela la ei in orice moment daca am orice intrebare. Am primit si o sumedenie de pliante care ofereau si mai multe informatii despre orice intrebare as putea avea.

Din acel moment, cu exceptia cazurilor in care era bolnav, am mers la fiecare consult sau vaccin gratuit la cei de la ONE.

Am dorit sa incerc masajul pentru bebelusi insa nu am reusit sa prind un loc liber inainte sa se termine concediul meu de maternitate, asa ca am mers la un curs platit (tot in formatie completa), unde am invatat diverse tehnici de masaj pentru bebelusi.

La 6 saptamani de la nastere, m-am intors la kinetoterapie (tot la sfatul doctorului), pentru a ne asigura ca nu exista traume post partum si pentru a incepe o serie de exercitii care ar putea preveni posibilele probleme cauzate de o nastere naturala.

 

Revenirea la serviciu si ce faci cu micutul

           

Dupa 14 saptamani de concediu de maternitate si o saptamana de concediu de odihna, am revenit la serviciu, iar micutul nostru a inceput cresa (rezervata inca de cand nu avea decat 3 luni in burtica). Intrucat inca mai alaptam si lucram full time, aveam dreptul la doua pauze de 30 de minute pentru a „pregati mesele” din ziua urmatoare :).

Initial a fost destul de greu sa il las pe bebe cu niste oameni despre care nu stiam prea multe, insa eram inconjurata de oameni care erau in aceeasi situatie ca mine, iar asta mi-a dat incredere in sistemul acesta care pare ca functioneaza destul de bine.

Mai greu a fost sa ma obisnuiesc cu faptul ca nu poti fi alaturi de copilul tau atunci cand este bolnav. Aici nu exista notiunea de concediu pentru ingrijirea copilului, ci un serviciu oferit de asigurarea de sanatate care, in zona francofona, se numeste „garde malade”. Pe scurt, daca micutul are febra (peste 38.5) sau sufera de o boala contagioasa (precum varicela) nu va fi primit la cresa/scoala. In concluzie, copilul trebuie sa ramana acasa, fie cu unul din parinti (care isi va lua concediu), cu bunici sau alte cunostinte daca se poate sau, cu o „garde malade” care este o persoana care are ceva experienta medicala si care poate veni sa stea cu copilul acasa de dimineata pana in jur de ora 6 seara.

Cred ca toata experienta cu sistemul belgian a fost mult mai dificila pentru mine decat pentru bebe, care nu a parut a avea niciodata probleme sa stea cu o persoana pe care nu o cunoaste (poate si din cauza faptului ca a crescut in colectivitate de foarte mic).

           

 

Am invatat destul de multe lucruri in Belgia care sunt un pic diferite de Romania.

Am invatat sa fim niste parinti relaxati, care isi lasa copilul sa experimenteze, sa nu ne agitam daca suzeta a atins solul si ca sanii nu sunt sterili si nu este nevoie sa ii sterilizezi inainte sa iti hranesti bebelusul.

 

Cu greu am invatat sa nu il imbracam prea gros, sa nu ii punem caciulita chiar si in casa in primele saptamani de viata, cu alte cuvinte, am invatat, cum imi place mie sa spun: „sa crestem un ursulet polar”. Cand venim in tara, inca ne mai confruntam cu o sumedenii de sugestii de tipul „mai pune o haina pe copil ca raceste”.

 

Pe de alta parte, parintii de aici mi se par uneori extrem de superficial. Nu stiu daca este o regula, dar am impresia ca exagereaza un pic in a-i lasa pe micuti „de capul lor”. Asa ca la locul de joaca uneori te gasesti in situatia in care un copil mai mare il imbranceste intentionat pe piciul tau si niciun parinte nu ii atrage atentia, chiar daca observa comportamentul gresit.

 

 

Cu toate acestea, noua ne place aici. Mentalitatea generala este aceea ca muncesti pentru a trai si nu traiesti pentru a munci, familia este pe primul loc, copiii au ocazia sa mearga la o sumedenie de cursuri (inca de la 2 ani si jumatate) in perioada vacantelor scolare, unde au ocazia sa experimenteze diverse sporturi, arta, circ, astronomie si tot ce ne mai putem imagina.

In plus, picii sunt invatati sa fie independenti de mici, incurajati sa se descurce singuri si sa se organizeze singuri.

Scoala incepe de la 2 ani si jumatate, si, la unele scoli, copii mai mari au grija de copii mai mici  in pauze (merg cu ei inclusiv la toaleta). Exista, de asemenea, si grupuri de cercetasi alcatuite exclusiv din tineri de toate varstele (si in acest caz cei mari ii indruma pe cei mai mici) care desfasoara tot felul de activitati prin parcuri, muzee, paduri din apropierea zonelor in care locuiesc.

 

Sunt sigura ca mai avem multe de descoperit despre ce inseamna sa fii parinte in Belgia. Din ianuarie, Eric incepe scoala si sunt convinsa ca vom infrunta noi provocari, iar perceptia noastra se va schimba continuu, pe masura ce ne adaptam sistemului strain. 🙂

 

 

 

Foto: arhiva personala

 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!