„Ne-serbare” de 8 martie: în loc de poezii – flori, prosecco și zgândăriri de inimi

Numai cine nu e mamă nu știe cât de bine e ca, din când în când, să fii întrebată ce mai faci – tu ce mai faci? Tu, nu copilul. De ce ți-e dor, ce ai vrea să mănânci la cină, cu cine ai vrea să te plimbi în parc, cu ce carte ți-ai umple o jumătate de sâmbătă de primăvară, de când nu ai mai avut timp pentru pasiunea ta, oricare ar fi ea, poate îți place să desenezi sau să pui flori la presat, de cât timp nu ai mai stat la coafor fără să stai cu ochii pe ceas, când ai băut ultima cafea neîntreruptă, ai chef să tăcem împreună, să râdem aiurea, să ne bucurăm de soare? Nu e prima dată când scriu că mamele, după ce devin mame, uită de multe ori că a fi mamă nu înseamnă că nu mai sunt femei. Că, atunci când ai un copil, e mai mult decât necesar să nu uiți să trăiești și pentru tine, nu numai prin el. Mie mi-a fost greu să nu mă anulez ca femeie după ce l-am avut pe David – cel puțin în primele luni, nu am făcut altceva decât să respir în ritm cu el și să fiu non-stop lângă el, indiferent de ce aveam nevoie să fac și de ce simțeam să fac și pentru mine. A doua oară, lucrurile au stat mai altfel, și mă bucur că s-a întâmplat așa.

Lesne de înțeles deci de ce m-am bucurat când am primit e-mailul de la grădinița lui David că, de 8 martie, evenimentul dedicat femeii și primăverii este exclusiv pentru mame. Am fost invitate la grădinița copiilor noștri fără copii, care au rămas în grija taților, a bunicilor, a bonelor, a prietenilor, fiecare ce a avut la îndemână, fără să știm ce ne așteaptă. Cu puțin timp înainte de ora începerii, am văzut, în câteva cadre, cum e amenajată camera în care aveam să ne întâlnim. Cu sute de flori.

 

 

 

Trebuie să recunosc că eu am trișat un pic și am luat copilul mic (și inofensiv) cu mine, dar nimeni nu a avut de suferit.

Când am ajuns la grădiniță, m-am trezit față în față cu zeci de mame bucuroase (eu așa le-am simțit) că sunt acolo. Camera în care de obicei copiii noștri se joacă – dar și socializează, fac yoga, aleargă, desenează, ne bricolează medalioane personalizate, plantează bulbi pentru cea mai iubită mamă și plămădesc inimi din lut – mirosea a primăvară adevărată. Din tavan atârnau bulbi de zambile albe și roz, vreo 300, iar la masa prieteniei și pe pervaz erau puse în vaze flori de sânziene, liliac, lalele galbene, frezii. Am stat, ca de fiecare dată când ajungem la întâlnirile de la grădiniță, pe jos, pe pernuțe. Ah, să nu uit de prosecco, pe care l-am primit la intrare. A fost bun, ca toate lucrurile de care mă bucur rar în perioada asta. 🙂

 

Venite cu zâmbetul pe buze, ne-am trezit la un moment dată cu lacrimi în ochi. Așa-i când îți vezi copilul cum se joacă, râde, aleargă și mai ales îți face declarații de dragoste, într-un video de care nu aveam habar. E deja al doilea an în care, de 8 martie, îl văd pe David în acest film și cred că e unul dintre cele mai faine lucruri să-l văd cum crește. 🙂

 

Anul trecut, a fost așa: „Mi-a plăcut când l-am văzut pe D. în imagini. El nu știe încă prea multe cuvinte, așa că nu a fost întrebat nici cu cine semăn, nici cât de mult mă iubește. Însă a spus un «ma-ma» cel mai frumos de pe pământ, iar la final a pupat camera cu care era filmat. Cine are nevoie de mai mult ca să se topească de tot? Eu nu.

Anul acesta, mesajul lui pentru mine a fost: „Mami, te iubesc!” Iar la final, desigur, s-a îndreptat spre camera de filmat, căci voia să facă el poze. 🙂

Sunt frumoase și serbările cu cântece, scenete și poezii, dar tare mult îmi plac și aceste filme în care copiii dansează ca și cum nu i-ar vedea nimeni și spun lucrurile pe care ne place atât de mult să le auzim, dar uneori nu avem timp pentru ele, sau uităm sau poate cei mici chiar nu le spun mereu în prezența noastră. De exemplu, „De ce o iubești tu cel mai mult pe mama?” Pentru că îmi face plăcere, pentru că e cea mai bună, pentru că îmi citește uneori povești, pentru că îmi face paste, pentru că îmi cumpără jucării, pentru că uneori stă cu mine și nu trebuie să plece la serviciu. 🙂

Miezul evenimentului însă a fost (re)întâlnirea cu draga mea Ligia Moise, psiholog, despre care am mai scris (și sigur voi mai scrie). Adina și Ligia s-au gândit să ne răscolească gândurile și emoțiile de femei ce suntem (nu numai mame 🙂 ), iar aceasta din urmă a venit în fața noastră și ne-a vorbit despre ceva de care ne amintim prea rar și prea puțin, în principal fiindcă nu ne ajunge niciodată timpul. Ne-a amintit despre noi. Noi, așa cum suntem, cu fricile, vulnerabilitățile, căutările, ambițiile, bucuriile, neîmplinirile, victoriile noastre. Despre noi și despre cum ne lăsăm de multe ori pe planul doi (în cel mai bun caz), despre cum ne iubim prea rar și prea puțin, despre cum credem că ni se cuvin lucruri, despre cum uităm să ne tragem sufletul și uităm să fim recunoscătoare.

Să ne uităm cu drag de noi în oglindă, dimineața. Și multe dintre noi au râs, iar cineva a ieșit să fumeze o țigară.

Să ne facem timp de ceea ce ne place. Și multe dintre noi au pufnit de nostalgie și tristețe amestecate cu mult dor.

Să fim recunoscătoare. Și multe dintre noi au oftat.

„Învățați să fiți recunoscătoare, e un exercițiu de durată, dar e important să faci asta în fiecare zi. Dacă ați avut o listă cu zece lucruri de făcut, și, la finalul zilei, v-a rămas ceva nebifat, alegeți să vă bucurați pentru cele nouă sarcini îndeplinite, nu să vă biciuiți pentru singurul lucru care a rămas netăiat de pe listă”, ne-a spus Ligia.

Nu a fost prima dată când am auzit asta, nici pe departe, ci a fost o nouă dată când mi-am adus aminte cât de greu e pentru mine să fac asta. Să mă bucur pentru ce fac, nu să plâng pentru ce nu fac. 🙂

Las mai jos câteva dintre sfaturile Ligiei, legate de exercițiul recunoștinței ca stare:

  • Fă-ți o listă cu toate lucrurile pentru care poți și trebuie să fii recunoscătoare. Începe cu RESPIR.
  • Petrece 24 de ore fără să te plângi de nimic. Cât de greu mi se pare, jur. 24 de ore?* 🙂
  • Renunță la așteptări. Oh!
  • Iartă! Greu de făcut asta zilnic, nu?
  • Dăruiește! Încerc să-o fac cât mai des, îmi vine foarte natural să fac asta și mă bucur. 
  • Renunță la cine crezi că ar trebui să fii și devino ceea ce ești cu adevărat. Pff, complicat. 

 *notele în italic îmi aparțin 

 

Sigur că, într-o oră, cam cât a durat întâlnirea dedicată femeilor, Ligia a reușit să ne dea destul de tare peste cap inimile și mintea, unele dintre noi am plecat de acolo pe gânduri, altele – cu zâmbetul pe buze, cu o idee, cu o promisiune.

Sigur că o întâlnire cum am avut noi nu ne-a rezolvat fricile și neîmplinirile ca femei care sunt și mame, dar poate pentru câteva dintre noi a fost un început de a ne gândi mai mult la cine suntem și ce ne dorim, de fapt.

Sigur că ne-am bucurat de florile primite la final (toate, absolut toate florile au fost dăruite de educatoare mamelor, de ziua lor), sigur că ne-a plăcut și să avem pe masă torturile cu bezea, dar cel mai tare ne-a plăcut, cred eu, că, pentru o oră, într-o seară de vineri de primăvară, cineva ne-a invitat să ne amintim de noi.

Să fim bune cu noi (ca să reușim, astfel, să fim bune pentru copiii noștri), să ne ambiționăm să ne îngăduim greșelile, să ne iertăm mai ușor atunci când călcăm strâmb, să ne iubim. Iar pentru asta, eu, una, sunt recunoscătoare și abia aștept 8 martie viitor. 🙂

 


Be happy & nice, 

Oana

 

Foto: arhiva Grădiniței Bergman, arhiva personală

 

Despre cum a fost serbarea ne-serbare de 8 martie 2017, am scris aici: O altfel de serbare – “ne-serbarea”

Un interviu cu Ligia Moise puteți citi aici: „Decât să ne dorim să fim perfecți, mai bine ne-am dori să fim buni”.

Un articol inspirat de o povestioară spusă de Ligia Moise puteți citi aici: Stop. Pauză. Respiră.

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *