Nu mai pot. Dar mai pot puțin

Nu mai pot. De o sută de ori nu mai pot. Ultimele două spre trei săptămâni mi-au scos pe gură cuvintele astea mai mult decât în toate lunile laolaltă de când am copii. Și nu mi-e rușine să recunosc că, uneori, efectiv nu mai pot. Iar motivul pentru care scriu asta e că îmi face bine să văd scris ce e în sufletul meu. Apoi, fiindcă e important ca și alte mame care nu mai pot să știe că nu sunt defecte, ca suntem mai multe cele aflate în situații similare și că e normal să nu mai poată, uneori.

 

Nu mai pot să fiu calmă ca un călugăr buddhist, nu mai pot să citesc zece povești, una după altă, iar la final să mai zic două și din gură, imaginate, nu mai pot să răspund la o sumedenie de întrebări la care, se pare, nu am răspunsuri mulțumitoare, nu mai pot să mă joc cu LEGO în fiecare zi, nu mai pot să fac ceva de mâncare zi de zi, nu mai pot să nu citesc ceva și pentru mine, nu mai pot să adorm odată cu ei și să nu mă bucur de singurul timp în care aș putea sta puțin în liniște etc. șamd.

Nu că s-ar fi întâmplat ceva deosebit în ultimă lună, doar cele obișnuite, cumulate însă cu venirea iernii, care ne scurtează dramatic timpul petrecut afară, cu niște viroze, cu ambiția mea de a face mai multe lucruri, cu proiecte diverse pentru blog și pentru lumânările noastre Cup&Candle, cu primii pași și mai ales primele căzături spectaculoase ale Cristianului, cu o perioadă mai plină de frustrări a lui David (care e un fel de adolescent, și ce adolescent!), cu pregătirea unui decembrie super aglomerat. M-am pomenit cu toate puse alandala, una peste cealaltă și, cireașă peste ele, orele lungi și chinuitoare de adormit piticii. Așa se face că m-am trezit spunându-mi mie însămi că nu mai pot, spunându-i lui David ca nu mai pot, spunându-i lui E că efectiv nu mai pot. Încerc să nu mă pun la zid pentru asta, e normal să nu mai pot, îmi zic, e normal să le și zic că nu mai pot, știu. DAR mă enervează teribil că mi se întâmplă asta.

 

Eu sunt obișnuită să pot. Mult și mereu, ca mama și ca tata. Nu sunt obișnuită să mă odihnesc, să abandonez, să NU, ci să DA. Așa că m-am trezit într-o prăpastie plină de vină și de întrebări din seria ce fac greșit de am ajuns aici? Ce aș putea să fac mai bine? Cât mai durează până e gata? Dar poate nu e de la ei, poate e de la mine? Habar nu am care-i rezolvarea, punctual, dar poate că primul pas este, ca în terapie, acceptarea. E greu să accepți că nu poți mereu și oricât. Mă rog, mie mi-e greu. Dar, pentru prima dată în 30 și ceva de ani, accept.

 

Scriu acest text de pe telefon, abia ce am adormit Cristianul, și, dacă nu aș fi cum sunt, m-aș culcuși lângă el și-aș dormi și eu vreo oră. Dar numai gândul mă face să sar ca arsă: ora asta, în care micul (copil curios și parcă pe baterii) doarme, e una în care pot să fac o grămadă de chestii. N-am cum să dorm, așa că îmi voi face o cafea și-mi voi găsi ceva de treabă. E deja 12.00 și jumătate de zi aproape s-a dus, n-am cum să dorm. Nu mai pot, dar mai pot puțin. Asta înseamnă cumva că nu am acceptat cu adevărat? 🙂

 

Dar există și o parte bună în toată nebunia asta. Mi-am dat seama, încă o dată, cât de tare contează să ai lângă tine pe cineva care te înțelege când nu mai poți. „Știu, știu”, mi-a zis aseară, când am izbucnit în plâns. „Îți pun un pahar cu vin?”. Și mi-a pus.

 

Be happy & nice și aveți grijă de voi,
Oana

 

 

Foto: poza-i mai veche, de când nu aveam copii, și mi se părea că nu-mi ajunge timpul, ce naivă! :))

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!