O plajă sălbatică, un copil fericit și multe gânduri

Am ajuns la Vadu cu o zi mai târziu și ne-am întors cu două zile mai devreme decât ne planificasem, dar mă bucur că nu am cedat primului gând, acela de a anula scurta ieșire la mare. Fiindcă lucrurile nu se întâmplă aproape niciodată așa cum le punem pe hârtie, ba din contră, se petrec tocmai invers, în ziua în care trebuia să fac bagajele, am aflat că a plecat din lumea asta cineva drag din familia mea. Și în loc să plecăm spre mare, am plecat (mai întâi) spre munte, la înmormântare.

Dacă nu ar fi fost David, căruia îi promisesem că mergem la mare și la nisip, probabil că aș fi anulat cu totul plecarea (prima pe anul acesta, după o pauză de zece luni). În alte condiții, aș fi stat închisă în casă câteva zile, fiindcă plecările celor din familie mă întristează și mă scot din ritmul obișnuit, mă deprimă, mă fac să plâng și să mă gândesc numai la lucruri negre. David însă nu m-a lăsat să zac de data asta, iar promisiunea pe care i-o făcusem trebuia ținută – fiindcă oamenii mici, oricât ar fi de mici, țin minte tot ce le promiți și te taxează dacă nu îți respecți cuvântul dat.

De la munte, am trecut pe acasă, am luat bagajele, și am plecat, deci, la mare. Am ajuns în Vadu noaptea târziu, iar dimineața ne-a prins pe plaja goală. Un singur cort era ancorat pe plajă, departe de locul în care ne-am instalat noi. Apa era liniștită, dar rece ca gheața, așa că nu a fost chip de baie. Dar nisipul – nisipul era perfect.

În nisipul acela perfect a stat David cu orele, mângâindu-l, vânturându-l, aruncându-l spre noi și spre el însuși. A și mâncat din el, la fel cum a făcut și anul trecut, iar când nici asta nu l-a mai tentat, s-a apucat de adunat și de numărat scoici. În prima zi, nu am luat telefonul pe plajă, nici ceas nu am avut. Am stat acolo uitați de timp, fiecare cu gândurile lui, întrerupți doar de râsetele și zâmbetele copilului; iar la un moment dat, când am simțit că soarele e prea puternic, am plecat spre casa la care ne-am cazat. Unii au înțeles de vorbă bună, alții – adică David – au plecat plângând, luați pe sus. Joaca în nisip nu e niciodată destulă pentru el, de când îl știm. Așa a fost și de data asta. 🙂

Mi-a prins bine ieșirea asta, chiar dacă a fost scurtă. Acolo, pe prosop, pe nisipul din scoici fărâmițe-fărâmițe, cât s-a jucat copilul, am putut să-mi adun gândurile, să-mi fac promisiuni mie însămi, să-mi privesc bărbatul în timp ce pescuia pești mici (și apoi îi arunca în mare), să-mi sorb copilul din priviri, să-mi mângâi burta și să-i vorbesc în gând celuilalt suflet care va veni în familia noastră din toamnă.

Acolo, sub soarele cald și bun de început de iulie, mi-am amintit cât suntem de mici și cât de mult contează să prețuim fiecare moment, fiecare gând bun, fiecare bucurie.

Acolo, când scuturam prosopul de nisip, în bătaia vântului, mi-am adus aminte că întocmai ca firele alea de nisip suntem: vulnerabili luați câte unul, dar atât de puternici și de frumoși luați laolaltă.

Acolo, pe nisipul fin de la Vadu mi-am scris în minte, încă o dată, că nu voi lăsa zi în care să nu râd de bucurie că sunt vie.

Acolo, în vacanța asta scurtă de două zile, l-am văzut pe David mai vesel ca niciodată și mai drăgăstos decât e de obicei. A simțit, n-am niciun dubiu, că mă apasă ceva, și a încercat să anuleze toată tristețea din mine. Și a reușit.

 

Și tot acolo, în (aproape) sălbăticia pustie de la Marea Negră, mi-am dat seama că pot fi foarte fericită cu atât de puține lucruri materiale. Dar cu multă iubire. Ceea ce vă doresc și vouă.

 

 

Be happy & nice, că viața e scurtă,
Oana

 

Fotografii: arhiva personală

 

 

Dacă vrei să știi ce mai scriu, te invit să dai like paginii de Facebook Happytude by Oana Botezatu sau să te abonezi la newsletter. Mulțumesc. 🙂

0 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *