Părinte elicopter? Nu, mersi!

Părinte elicopter. Habar nu aveam de acest concept (helicopter parenting*), dar, acum că l-am aflat, dau informația mai departe, poate mai e de ajutor și altor oameni, părinți sau nu.

 

Ce este un părinte elicopter? Psihologii spun că aceștia sunt părinții care îi protejează excesiv pe copiii lor, fiindu-le teamă că cei mici se pot lovi, pot cădea, pot greși, și crezând foarte tare că menirea lor pe lume este să-i ferească de orice rău pe micuții pe care îi au în grijă.

Julie Lythcott-Haims, autoarea cărții How to Raise an Adult, spune că, odată ce puiul începe să facă primii pași, părinții trebuie să facă și ei un pas înapoi și să asiste la dezvoltarea copilului, dar să nu ajute non-stop. Cade copilul? Îl lași să se ridice. Se împiedică de un obstacol, îl lași să înțeleagă ce i s-a întâmplat și îi explici. A scăpat un pahar din mână, iar acesta s-a spart? Va înțelege că asta se întâmplă cu lucrurile când le scapi: se sparg, iar data viitoare va fi mai atent. Și tot așa. Ideea este să nu-i stai în cale copilului în procesul lui de cunoaștere și înțelegere a lucrurilor. Evident că nu spune nimeni să nu intervii când situația chiar o impune. Dar Julie Lythcott-Haims vorbește despre supra-protecția pe care suntem aproape programați să o oferim ca părinți, copiilor noștri, iar acest aspect este prezent cu precădere la mame.

 

Lasă-l, lasă-l, lasă-l!, cam asta ar trebui să ne spunem mereu atunci când am vrea să intervenim. Sigur că te doare când cade, mai ales când abia învață ce-i mersul și cum se face, dar așa va învăța să meargă, căzând de mai multe ori și ridicându-se și luând-o de la capăt. Absolut tot ce va face în viața va învăța – de la mâncat, la îmbrăcat și de la spălatul pe dinți, la mersul cu bicicleta – testând, încercând, greșind, repetând. Dacă nu greșește, nu învață. Niciodată nu am înțeles aceste vorbe mai bine. Sunt valabile la oameni încă din primele luni de viață, dar abia când avem în față copiii vedem asta clar.

 

Există patru pași pe care trebuie să îi faci cu copilul atunci când înveți să-l lași să fie om mic independent:

  1. Faci tu în locul lui
  2. Faci tu în locul lui, iar el asistă și se uită la tine
  3. Îl lași pe el să facă, iar tu asiști, intervenind doar dacă e cazul
  4. Îl lași să facă singur și vezi că se descurcă

Doar așa învață. De când e mic, până când se face mare, și de când se face mare, până la sfârșit; pașii de mai sus sunt valabili nu doar în copilăria timpurie, ci tot timpul vieții.

 

Dacă nu acceptăm că aceștia sunt pașii sănătoși în creșterea unui copil, riscul e să ne trezim, peste ani, că vom avea generații de tineri care nu vor fi în stare să se comporte ca niște adulți, atunci când vor fi devenit adulți. Nu va avea cine să ne conducă școlile, fabricile (de roboți? He-he!), țările. Părinții elicopter, contrar a ceea ce cred ei despre ei înșiși, le fac mai mult rău decât bine copiilor lor. Este, desigur, foarte probabil ca mulți părinți super protectori să nu creadă în teoria aceasta. Dar studiile arată că un părinte hiper-protector  crește un copil care va deveni un adult nefuncțional, care va avea probleme în a gestiona situații noi, care va fi nefericit când își va da seama că nu a fost învățat să fie independent de mic.

 

În mod categoric, pentru orice părinte este mult mai dificil să nu fie unul de tipul elicopter și să lase copilul să greșească, mai ales că știm cu toții, în special cei care suntem părinți: când pe copilul tău îl doare ceva, te doare și pe tine. Este de o mie de ori mai simplu să iei copilul pe sus și să îl urci pe un cal din lemn, sau să îl urci pe un tobogan, sau să îl dai în leagăn, sau să îi culegi tu cireșele, sau să îi ungi clătita cu gem, sau să îi construiești tu clădirea din LEGO, sau să îi așezi corect piesele unui puzzle. E mult, mult mai ușor decât să îl lași să cadă de zece ori până reușește să se urce pe acel cal din lemn, să ajungă sus pe tobogan, să-și dea avânt la leagăn, să-și ia cireșele din pom, să-l lași să ungă gemul pe clătită, să nimerească piesele de LEGO una într-alta, să facă un puzzle greșind de mai multe ori.

 

Să ai răbdare să învețe copilul mic să facă lucrurile singur, încetul cu încetul, să ai răbdare să greșească, să plângă, să abandoneze, eventual să o ia apoi de la capăt, să ai răbdare să fie frustrat, să fie nervos, să plângă și apoi să-i treacă – toate acestea nu doar că durează timp, dar te și seacă de emoții. Da, ca să fii un părinte mai bun pentru copilul tău, îți trebuie și timp, și dedicare, și prezență, dar și nervi tari. Sau poate mai ales nervi tari. Însă, dacă reușești, beneficiile sunt enorme și, după ani, îți vei da seama că a meritat tot efortul.

Când din copilul tău va crește un adult care, căzut la pământ, va ști să se ridice, dezamăgit de oameni, va ști să o ia de la capăt, pus în fața unui eșec, va ști să construiască din nou de la zero, când vei avea în fața ta un astfel de adult independent, stăpân și sigur pe el și pe ce poate, capabil să se descurce în orice situație îl va aduce viața, atunci vei realiza cu adevărat că a meritat să ai răbdare când adultul acesta a fost mic.

 

 

*fiindcă îmi place acest concept, voi căuta să citesc mai multe pe temă și, în timp, voi adăuga aici informații prețioase, care sper să vă fie de folos.

 

Dacă doriți, puteți vedea și materialul video, în limba engleză, care m-a inspirat pentru acest text:

 

 

Foto: arhiva personală

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!