Serbarea părinților în teniși

Îmi aduc aminte bine serbările mele de la grădiniță. Le așteptam cu drag, fiindcă mereu mi-a plăcut să învăț poezii și cântece și să mă dau în spectacol. În săptămânile dinainte de serbare, exersam prin casă cu un spray antiperspirant pe post de microfon, deși, la serbare, nu îmi dădea nimeni niciun microfon. Dar na, așa, de dragul spectacolului. Dacă se întâmpla să avem musafiri în săptămâna dinaintea serbării, mă prezentam în fața lor cu tot repertoriul, cu poeziile mele, dar și cu poeziile colegilor. Mi-au plăcut atât de mult serbările mele de la grădiniță, încât știu pe de rost și acum, la peste 20 de ani distanță, multe dintre poeziile învățate atunci. Erau frumoase serbările de altădată, aveau farmecul lor și le aduceau bucurii părinților.

De câteva ori, când eram mică, m-am imaginat în locul mamei: cum stau eu cuminte pe scăunel, elegantă, încălțată cu pantofi cu toc și cu p[rul prins într-un coc cuminte, și ascult poezia pe care o recită copilul meu. Cum îmi saltă inima de bucurie și cum lăcrimez înainte de aplauzele de final sau cum îi șoptesc vreun cuvânt uitat din strofa care i s-a dat în grijă.

Imaginea aceea care îmi apare și acum ca prin ceață nu a căpătat valoare de adevăr, însă. 🙂

 

Sunt mamă de doi ani și, în urmă cu puțin timp, am participat la cea de-a doua serbare a copilului meu – serbarea de vară, dinainte de vacanța cea mare (impropriu spus, căci la grădinița la care merge D. nu se ia o vacanță așa de mare cum luam eu când eram mică). La serbarea din iarnă, prima lui serbare și prima mea serbare în rol de mamă, am participat desculță și am stat pe o pernuță, în fund, pe jos. La a doua serbare, care a avut loc la mijloc de iunie, pe înserat, am mers în teniși.

Despre serbarea aceasta, la care părinții au venit în teniși, voi povesti pe îndelete, nu fiindcă celelalte serbări (cu poezii, cântece, scenete) sunt mai prejos, ci fiindcă vreau să dau mai departe din bucuria pe care am trăit-o eu la serbarea copilului meu. Și mai ales fiindcă am văzut că te poți bucura de lucruri chiar dacă ele nu se întâmplă întocmai ca în planurile tale din copilărie.

După nouă luni în care copilul meu și colegii lui de la grădiniță au mers săptămânal în pădure, am ajuns și eu la locul lor de joacă de aici. Știam în ce pădure este, ce se petrece acolo la fiecare vizită a oamenilor mici, dar nu pusesem piciorul pe cărările pe care merg ei. La locul lor de joacă din pădure s-a pus în scenă serbarea de vară de la grădiniță.

Ne-am întâlnit toți părinții la intrarea în pădure într-o seară de iunie. Copiii erau deja aproape de locul de joacă, pregătit pentru serbare, ne așteptau. Am intrat în pădure și, ghidați de una dintre educatoare, am mers spre locul de întâlnire. Din când în când, cineva întreba dacă mai avem cât mai avem, unde sunt micuții. Ajungem imediat, ni se răspundea.

Am ajuns după vreo zece minute de mers pe jos, printe copaci prin care intrau razele unei zile ajunse la final. Oamenii mici ne așteptau în drum: toți îmbrăcați cu tricouri, bluze, cămăși albe, cu cizme de cauciuc în picioare, toți zâmbitori și gata să ne lase să intrăm la locul lor de joacă. David se juca într-o baltă, cu un băț. Cămașa albă era deja murdară, dar nu părea nimeni deranjat de asta. Lângă copii, erau educatoarele, îmbrăcate în alb, cu teniși în picioare, emoționate și ele.

Ilinca, fetița care a venit odată cu David la grădiniță, în toamnă (la început, doar ei doi erau în grupa mică 🙂 ), a bătut la poarta pădurii (acesta e protocolul, despre care am scris aici), pădurea ne-a transmis, prin foșnet de frunze și ciripit de păsări că putem intra, iar noi – părinți în teniși duși de mână de copii lor în cizme de cauciuc – am intrat pe cărare, spre luminiș.

Știți petrecerile acelea frumoase care au loc în dumbrave minunate, petrecerile acelea nesimandicoase, la care oamenii stau relaxați și ascultă muzică, se bucură de un picnic fără brizbrizuri, de natură, de plante, de flori, și mai ales se bucură să fie ei înșiși? Așa a fost la serbarea aceasta. Și mi-am dat seama că va fi minunat de când am intrat în luminiș și am văzut ce ne așteaptă.

Locul era pregătit ca pentru o petrecere în aer liber: cu lampioane albe agățate în copaci, pe sfori, și buchete de lavandă și margarete puse pe buturugi de lemn. Între doi copaci, tot pe sfoară, erau prinse fotografii cu copiii, fotografii cu ei la grădiniță, în anul școlar care tocmai s-a încheiat. Pentru fiecare dintre cele trei grupe de copii, erau pregătite trei mese de picnic pline de bunătăți: cireșe, vișine, zmeură, căpșuni, mere, pere, limonadă. În jurul meselor, un cerc din saltele colorate, pe care am fost invitați să ne așezăm și noi, părinții, și copiii.

În drum spre masa noastră de picnic, am trecut pe lângă doi tipi și o tipă care cântau. Cântau acolo, în mijlocul pădurii, live, unplugged, acompaniați de instrumente pe care nu le-am mai auzit de ceva vreme: mandolină, chitară, muzicuță (formația se numește, am aflat apoi, Soul Serenade, iar muzica lor era jazz din anii ’20).

Câteva minute bune, nu s-a întâmplat nimic. Adică am avut program liber ales, timp în care, cei mici ne-au arătat bucuroși pe unde se joacă ei când vin în pădure, ne-au cules flori, ne-au arătat fericiți vreo frunză altfel. Cei mai mici dintre cei mici, grupa din care face parte și David, erau în jurul mesei cu fructe proaspete.

Apoi a început serbarea. Fiecare grupă cu educatoarele ei, a trebuit să respectăm un program bine pus la punct. Dar nu orice fel de program, ci un program de joacă. Ne-am jucat împreună, părinți și copii, de-a exploratorii. Mai întâi a trebuit să găsim, prin pădure, printre copaci, elemente care să se potrivească la culoare cu mostrele de material pe care le-a primit fiecare echipă. Duși de mână de copiii lor, părinții au intrat în pădure, cu ochii la plante și vietăți, și mai puțin la ceas și la telefon. Apoi, am primit o altă misiune: să privim prin lupă elemente din pădure – mușchi de copac, frunze, flori, gândăcei – și apoi să le desenăm pe o bucată de lemn. La partea cu desenul, eu, una, am eșuat lamentabil, dar până acolo mi-a plăcut enorm. Nu cred că mă uitasem niciodată cu lupa la o bucată de mușchi de copac. 🙂

La un moment dat, mulți părinți, mai ales tați, au făcut coadă să admire, prin lupă, o rădașcă. Am mai mâncat niște fructe, am mai ascultat niște muzică, apoi am fost invitați să facem, în sticluțe mici-mici, un parfum: am pus în sticlă frunze, flori, ce am găsit și ce am poftit, apoi apă, am amestecat bine-bine și gata parfum. Fix ca în copilărie, când făceam apă de trandafiri, mai țineți minte? 🙂

Înainte de primirea diplomelor (diplome care atestă că oamenii mici și-au petrecut primul an de grădiniță jucându-se în natură), am fost rugați să închidem ochii și să întindem mâna. Veți primi, fiecare, câte o vietate și trebuie să ghiciți ce vietate e aceea, fără să o vedeți. Recunosc, mi-a fost frică să închid ochii. Uitasem că suntem, totuși, la grădiniță, și că totul e un joc frumos. Am primit în palmă fiecare, pe rând, câte un boț de argilă fină. Era tot un fel de vietate, dar una care nu prinsese viață. Am fost puși să îi dăm formă, împreună cu cei mici. Unii au plămădit o broască țestoasă cu aripi, alții un gândac prietenos, o șopârlă simpatică. David avea în mână, la final un șarpe mic, cât să-i încapă în palmă, cu ochi făcuți din două bețe și mai mici, un șarpe pe care l-a luat acasă.

Nu știu când au trecut aproape trei ore, atât a durat serbarea. Și probabil că ar mai fi durat dacă nu ar fi venit, deodată, o ploaie de vară, care ne-a trimis la mașini. M-a amuzat când am văzut cât de ne-copii suntem noi, părinții: când s-au adunat norii și au început crengile copacilor să se scuture, înainte de primii stropi, deja aveam cu toții bagajele făcute și, fuga, să plecăm la mașini. Copiii noștri, însă, nu ne împărtășeau grija.

Pentru ei nu era nici prima, nici ultima ploaie în pădure. Noi, mai ales mamele, deja ne gândeam că vom fi uzi leoarcă până vom ajunge la mașinile lăsate în parcare. Copiii noștri și educatoarele lor ne priveau zâmbitori: se vedea că e prima dată (după mult timp) când ne jucăm în pădure. 🙂

 

 

Foto: Mihai Dină pentru Bergman Nature Kindergarten

 

 

 

 

 

1 Comment
  • OanaBotezatu
    July 3, 2017

    Draga Cristina, iti multumesc mult. Ma bucur ca iti place ideea serbarii, chiar a fost minunat. Sanatate si voiosie!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *