Cancerul mamei. Ce am învățat eu, fiica ei, Iulia, din toată povestea (ep. 1)

Am aflat de pe Facebook că mama Iuliei are cancer. Am citit de câteva ori ce și cum a scris Iulia despre asta, așa că am îndrăznit să-i scriu și să o rog să scrie mai în detaliu ce a învățat din cancerul cu care a fost diagnosticată mama ei. I-am trimis Iuliei niște întrebări. Aceleași întrebări i le-am trimis și mamei sale. Am primit răspunsurile lor (ale Iuliei prima dată, ale mamei sale un pic mai târziu, fiindcă tocmai se refăcea după ședințele de chimioterapie), le-am citit, am plâns bine și le-am lăsat uitate în e-mail câteva luni, vreo patru.

Anul 2017 a fost, pentru mama Iuliei, Iulia, tatăl ei, iubitul ei și cățelul lor, anul cancerului.

Astăzi aveți în față ce a învățat Iulia din toată povestea asta. E mult de citit, e greu de dus, dar e bine de știut.

Mâine, veți putea citi ce a învățat mama Iuliei, Angelica, din anul cancerului ei.

 

Cum a fost ziua în care ați aflat diagnosticul. Când a început, unde erați, cu cine, ce fel era afară, ce ați simțit, la cine v-ați gândit, pe cine ați sunat, care a fost primul gând, care au fost întrebările care v-au apărut în minte?

A fost un proces atât de întortocheat și atât de incert, încât nici măcar nu aș ști să îți spun la ce parte te referi. Prima dată, la Regina Maria, i s-a spus mamei că o anumită formațiune (minusculă), ce părea nevinovată de ani de zile, ar putea fi ceva. De acolo am mers la un senolog recomandat. În urma palpării, acesta i-a spus mamei că s-ar simți ceva la sânul stâng. De-acolo a urmat RMN-ul la Graal, în urma căruia mama era moartă până la ora aceasta. Când am ajuns la Fundeni, la Profesorul Blidaru, în urma palpării, i-a spus mamei că ar fi posibil să fie o adenopatie grăsoasă sau un nodul, și ceva la axilă. Acel ceva nu fusese văzut nici la ecografii sau mamografii, nici de medicul de la RMN, nici de senolog. Și procesul de la Fundeni a fost lung și anevoios. Au urmat puncție (în urma căreia apăreau doar papiloame și formațiuni benigne) și operație de „sector”. De abia după aceea, mama a primit diagnosticul de neoplasm mamar.

 

Așa că e foarte dificil să spun mai exact care ar fi momentul când am aflat. Am primit ba confirmări, ba infirmări. Pot să-ți spun însă că toate au durut. Când am plecat de la Regina Maria era doar o posibilitate. Dar nu prea. Când am plecat de la senolog, devenise o certitudine, mai ales că medicii nu comunică așa cum trebuie. Știu că eu mi-am descărcat furia pe un străin ce s-a nimerit să mă „nedreptățească”. A fost la îndemână. A fost ziua când mi-am lăsat agresivitatea să iasă la exterior. Și mai știu că în ziua aceea, aveam un drum la un depozit de materiale. M-am bucurat teribil că se întindea pe două etaje, că am putut să plâng și să dau pumni în sacii de acolo și să repet ca pe o mantră „nu e posibil!”. Am plâns apoi și amândouă acasă, încurajându-ne printre sughițuri că poate e doar o părere, că nu avem mai multe date.

Îți spun doar că eram atât de triste și de descumpănite, încât a venit câinele la noi, să ne pupe. Nici noi nu înțelegeam de unde, fiindcă mama făcuse investigații de ani de zile, ca orice femeie, nici câinele.

Apoi a urmat pasul de la Graal, cu RMN-ul, unde tot ce știu a fost că medicul specialist a decis să urle la noi că nu adusesem nu-știu-ce acte. Acte despre care nu știam că trebuie aduse. Mai știu că a fost prima dată când am pus un medic la punct și i-am zis că nu are dreptul să se poarte astfel. În fine, găseam și eu saci de box pe unde se nimereau.

Am ajuns la Fundeni, unde am așteptat pe hol, la „prof”, cum îi zic eu. Până la amiază. Am văzut multe femei, de toate vârstele. Eram cu mama și cu iubitul meu. Dar eram în mintea mea, unde născoceam povești pentru fiecare femeie. Mă gândeam că nu are cum să i se întâmple mamei mele. Mamei mele! Apoi mai schimbam o vorbă, în general de încurajare, apoi mă retrăgeam în mine, unde treceam prin toate scenariile posibile, și prin toate gândurile posibile (mi-e la îndemână, fiind un om cu fond anxios). Însă, ajungeam la aceeași concluzie, că vom merge la cei mai buni specialiști, că vom face orice, tot ce este posibil.

Ajung la o altă clipă de speranță, când „proful” i-a zis că nodulul din sân nu pare așa ciudat la palpare – însă îl îngrijorează formațiunea de la axilă. De la revoltele „ce axilă, domnule? Că nu s-a văzut nimic acolo în ani de zile” la „Doamne, dacă e la axilă, ce înseamnă? Că a ajuns la noduli?”, nimeni nu îți dă răspunsuri certe, pentru că nu este timp. Omul acela, zeul acela care vede nici nu știu câte femei pe zi, spune foarte pe scurt și recomandă sănătos, ceea ce-mi recomanda și psihoterapeutul meu: „Să vedem, să avem răbdare, să avem ceritudini, apoi vom lua o decizie”. Uneori a ieșit. Alteori nu.

În urma puncției, am aflat că există niște papiloame și noduli benigni. Părea că iadul se termină. Dar undeva, mama simțea că nu s-a terminat. Eu speram să fie ăsta finalul. La fel și ceilalți din familie.

 

 

Pot să-ți spun că ajunsesem la saturație de truisme și clișee de tipul „trebuie să fii puternică!”, „ACUM tu trebuie să fii puternică!”. Iar eu eram. Așa am fost întotdeauna. Când a venit ceva peste mine sau au mei, am fost puternică, m-am zbătut. Și-acum, la fel. Până ajungeam, noaptea, în dormitor și plângeam, cu teama că mă aude mama din celălalt dormitor.

Poate scriu amestecat, dar așa a fost: amestecat. După diagnosticul de benign a urmat operația de sector, să se scoată zona respectivă. De abia după rezultatele acesteia, diagnosticul a fost clar „neoplasm mamar”. Pot să spun că într-un fel era o ușurare că în sfârșit era ceva palpabil și puteam căuta soluții. Așa că a urmat mastectomia. Toate etapele acestea dor ca naiba.

Știu puțin cum s-a simțit pentru mama, asta și pentru că de multe ori n-am mai putut prelua și alte dureri decât ale mele. Dar știu că pentru mine a fost un rollercoaster. Sus, jos, peste tot. M-a ajutat foarte mult să merg la psihoterapie, așa cum m-a ajutat de câțiva ani. Am știut mai bine să trec prin anxietate și prin depresie, dar asta nu înseamnă că nu a durut.

Copilul din mine deja capitulase, deja avea un singur gând, că momentul ăla de care fugim toți, e acum palpabil. E real. E o posibilitate mare. Copilul din mine se pregătea să accepte că mama va muri. Cu toată terapia, nu cred că există ceva care să spele asta. Sigur, înveți să îți duci tristețile și dramele (și nu e puțin lucru!) dar tristețea aia, durerea aia rămâne acolo. După toate revoltele, durerile, fricile, anxietățile, disperările, spre finalul procesului, când se ajunsese deja la chimio, rămăsesem cu o tristețe imensă. Deja știam că mama nu va mai muri, însă rămâne tristețea că mama trece prin asta.

 

 

Cum te schimbă, ca ființă, un diagnostic de cancer al unui om drag?

Cu fiecare moment s-au produs schimbări. Acum simți că poți cuceri orice, în următorul simți că ți-ai scoate pielea de pe tine și ai fugi departe. Undeva unde să exiști doar tu! Undeva unde poți, chipurile, să gestionezi toate astea! Dar nu poți, așa că rămâi acolo. Și lași depresiile să te doboare. Lași tristețile să te poarte până când adormi epuizată de plâns. Lași anxietatea să te facă să vezi următorul insight. Lași furia să te țină la sport până simți că ți se descompun mușchii. Lași agresivitatatea să iasă, doar ca să înveți să o controlezi! Lași durerea din tine să te țină „în muncă”, să iei clienți până când simți că nu mai existpă nicio clipă liberă, în care să procesezi. Și în tot timpul ăsta procesezi, doar că negi. Negi până accepți. În anul ăsta, asta am făcut.

Și în 2017 am devenit adult full time. Mai trecusem prin alergături de acest gen și cu tata, și în general am tot fost dusă și pentru mine prin spitale, dar 2017 a fost o probă de foc! A fost un an – toate astea s-au întâmplat în decurs de un an – în care am devenit adult complet. Da, cu crize de anxietate, da, cu depresii, da, cu descărcări, da, cu revolte, da, cu dureri, da, cu de toate! Pentru mine, anul ăsta a fost să învăț să fiu alături de mama, și de tata, și de alții, fără a mă uita pe mine. Uneori am știut cum, alteori am mai învățat. Dar mă bucur că nu m-am lăsat pradă pilotului automat, care m-ar fi omorât și pe mine, la pachet, să am impresia că așa suferința e mai ușor de dus, să am un sentiment de loialitate.

 

 

Cât de mult contează atitudinea în fața bolii? Cum ați primit cancerul și cum v-ați raportat la el?

Aici, mama îți va spune mai bine. Eu am primit diagnosticul mamei cu toate de mai sus. Dar, peste orice am încercat să torn optimism, să torn recunștință, să torn umor, bucurie de a trăi. Poate uneori i-am enervat pe părinții mei, sigur am enervat-o pe mama, care numai ea știe ce a simțit – dar copilul din mine asta a încercat: să nu îi mai vadă pe ai ei triști, apăsați, negativiști.

 

Mă bucur că am făcut asta, uneori, alteori, îmi dau seama că e bine să faci asta până în punctul în care nu rupi din tine să dai altuia. Trebuie să ai în tine, ca să poți da altuia. Asta a fost raportarea mea, de exemplu. Trebuie să mă iubesc și pe mine să pot iubi mai departe. Încă învăț, pentru că asta e cel mai greu. Uneori credem că trebuie să dăm tot părintelui, copilului, iubitului, prietenului care suferă. Dar asta nu face decât să suferim cu ei, nu ne face mai puternici deloc, ba mai slabi! Și, la final, o persoană iubită nu vrea să te vadă doborât. Nu vrea să știe că a cauzat asta.

 

După multe exerciții de minte și suflet – ba la terapie, ba acasă – pot spune că am acceptat că este ceea ce este și că nu poate fi schimbat.

Susțin cu tărie că este esențial să nu uiți să trăiești, să te bucuri de viață, să  te „hrănești” spiritual cu ce ai nevoie. Și ca bolnav, și ca aparținător. Susțin că practicarea recunoștinței ajută enorm. Susțin că optimismul trebuie să existe și atunci când nu pare că mai e speranță! Susțin că oamenii trebuie să caute ajutor și pentru ce se adună în interior când apare o astfel de boală, atât de aleatorie.

 

Cum faci față neputinței, ce te întărește în lupta cu un diagnostic de cancer?

Necesitatea. Faptul că boala este acolo, orice ai face. Oricât te dai copil și te dai cu fundul de pământ, și nu vrei să accepți, un astfel de diagnostic te face să lași neputința pe loc secundar. Nu-ți permiți luxul să nu acționezi!

Cum am făcut eu față? Cu ajutorul grupului de suport de acasă: iubit și câine magic. Cu ajutorul grupului de suport de la psiholog, și cu ajutorul psihologului. Am refuzat să îmi torn sufletul în fața prietenilor, pentru că este o încărcătură prea mare. De altfel, nici în fața iubitului nu m-am lăsat prea mult, sau în fața rudelor. Însă partenerul meu a fost acolo, și asta a contat enorm: faptul că știe să fie acolo, necondiționat, și că s-a nimerit ca eu să am nevoie de felul în care știe el să fie lângă mine. Faptul că m-a ținut în brațe când am plâns, sau faptul că mi-a spus o vorbă bună, când chiar am mai vorbit despre ceea ce simțeam.

Te întărește tot procesul acesta – dă-mi voie să nu îi spun luptă! Consider că e important la cancer să nu ne raportăm nici ca victime, dar nici ca luptători! Pe mine m-a întărit pentru că m-a pus în față cu toți demonii mei. Pe care am învățat (și învăț) să îi accept și să îi vindec, cât se poate de așezat, de echilibrat.

 

V-a fost frică? Cum scapi de frică atunci când stai față în față cu ea?

În cazul meu, frica e anxietate. Sunt un om care a suferit de depresie anxioasă, de depresie și de anxietate, și împreună și la pachet. Deci nu este doar teamă. E frica aia care te poartă prin toate scenariile posibile, e frica aia care nu te lase să dormi uneori. În cazul meu, nu este însă și frica aia care te paralizează.

Dacă mi-a fost frică? Enorm! Atât de frică, încât de abia acum, după un an, mi-a făcut programare la controlul anual la sân și gineocologie – OK, poate uneori te paralizează! Atât de frică încât nu puteam să mai ies din casă uneori, că făceam atacuri de panică la magazin, atât de frică încât am făcut crize de anxietate socială, eu o persoana a cărei anxietate izvorăște din teama de singurătate.

 

Da, mi-a fost frică. Pentru că e mama. Pentru că abia acum învăț să o iubesc matur. Pentru că mama m-a plimbat prin parc, cu mama adunam castane și ghinde și băteam copacii să vină primăvara. Cu mama făceam temele. Cu mama am vorbit la prima dezamăgire din dragoste. Mi-a fost frică de frică. Frică de durerea de a o pierde. De faptul că nu aș mai exista nici eu dacă ea s-ar duce. Mi-a fost frică să nu fiu absentă de lângă ea când a avut nevoie, dar și frică să nu fiu prea prezentă. Dacă le observi, sunt niștre frici destul de egoiste, dar am simțit mult și teama că ea este singură, până la urmă în asta. Teama că o doare.

Cum am scăpat de astea? Când am putut sta doar eu cu ce am simțit, am stat.  Să văd de unde vin, să recunosc măcar cum se numește. Când nu am mai putut, sau când stările mele m-au făcut să îmi dau seama de un anumit lucru, am mers la psihoterapeut și am „lucrat” insightul acela, sau teama aceea, sau orice altceva.

 

Un astfel de diagnostic seacă de puteri un om, asta e clar. De unde v-ați luat energia, gândul bun, inima curată în toată această perioadă?

Nu ai inima curată. Nu ai cum. Și nici nu cred că trebuie să existe noțiunea asta. Îmi pare nedrept să spui că poți avea inima curată când treci prin asta. Dar da, scopul acesta este: să ai inima curată. Am încercat cel mai mult să iau din mine, să fiu eu resusa mea. Când am avut nevoie de combustibil, când am secat (pentru că bine zici!) am construit, să nu mai sece. M-am odihnit. M-am descusut. M-am dus la psiholog să mă învăț, să mă ajut, să învăț cum să (mă) ajut.

Nu vreau să las impresia că e la îndemână. Că e acolo. Nu vreau să aștern neadevăruri de tipul „când iubești pe cineva e firesc să…”. Așa că voi spune exact ceea ce n-ar vrea să audă lumea, cred, dar ceea ce avem nevoie să știm toți: dacă nu știm să fim noi pentru noi sursă de orice, dacă nu ne iubim, nu avem cum să oferim curat, autentic, ceea ce avem, ceea ce putem, ceea ce putem oferi cu iubire și respect.

Așa că, atunci când am simțit că nu pot oferi cu iubire și respect, nu am oferit, pentru că venea la pachet cu altele. Am stat cu mine și m-am străduit să mă iubesc și să mă respect pe mine. Când am avut deja de dat, am dat.

 

Care e imaginea cea mai dureroasă care v-a rămas pe retină din toată această perioadă?

Sunt multe. Femeile ce așteaptă de la 3 dimineața să se treacă pe lista profului la Fundeni. Mama, după operație, „tâmpi”, așa cum îi spun eu, cu fire și perfuzii și ochii adormiți, confuză. Tata, așteptând zâmbind pe dinafară, și pe dinăuntru plângând, la ușa de la terapie intensivă, să o vadă pe mama, încercând să-și țină emoțiile. Eu spunând că dacă aș trece prin așa ceva nu aș mai avea energie.

 

Care e imaginea cea mai frumoasă care v-a rămas în suflet din toată această experiență?

O imagine cu noi toți, eu cu mama, cu tata, cu Alexandru, cu Țuți (câinele – n.r.) – toți stând de vorbă (doar noi cu câinele, nu invers! 🙂 ) Imaginea că da, până la urmă, cancerul mamei ne-a adus aproape, pentru că noi ne-am adus mai aproape.

 

Tratamentul s-a făcut într-un spital din România, la Fundeni. Cum a fost această experiență?

Cu toate de mai sus. Cu revoltă, că nu se comunică cu pacienții. Cu durere, că nu poți ajuta mai mult, sau că sistemul nu face mai mult. Cu frustrări, că încă se urlă la pacienții de Oncologie. Cu silă, pentru că pe secția de chimio condițiile sunt inumane. Cu revolte pentru că medicii, asistentele, infirmierele, tot sistemul este copleșit de muncă și de neputințe uneori și atunci taie tocmai din ce nu ar trebui, dar din ce e la îndemână, din umanitate, din contactul cu pacientul. Dar, nu în ultimul rând, cu enormă recunoștință. Pentru niște oameni care i-au salvat viața mamei mele. Nu e puțin lucru!

 

De pe Facebook știu că v-a ajutat mult umorul, în câteva situații. Starea de spirit a pacientului/ a familiei chiar ajută în lupta cu cancerul sau e o poveste?

În ceea ce mă privește, chiar am conștientizat că mă erijez în persoana care să distragă atenția de la boală, spital, negativism. Am încercat să aduc zâmbete. Am încercat să îmbărbătez. Am încercat să ajut. Pentru că, da, eu cred că ajută suportul fiecăruia. Desigur, cât poți ajuta? Ești până la urmă, în exterior! Însă, cred că în starea de spirit a fiecărui pacient îl poate ajuta sau îl poate doborî.

 

 

Care-i lecția care v-a învățat cancerul?

Acceptare a faptului că viața e nedreaptă. Că oricâtă iubire ai, uneori ea nu e suficientă. A faptului că da, când e vorba de viață și de moarte, îți vei încălca din principii. Va durea, te vei simți rupt, dar o vei face, pentru că nu ai altă soluție. Acceptare că „este ceea ce este” și că tot ce putem face este că ne poziționăm sănătos, să putem vedea soluții. Am învățat că ai resurse nelimitate când apare o astfel de boală, însă atât de limitate, dacă nu le „crești”. Faptul că viața e de trăit, în orice clipă, chiar și când e urâtă.

 

Cum v-au schimbat viața – personală, de familie, în general – ultimele luni?

Pe mine m-a făcut mai matură. În anul acesta am trecut prin toate stările posibile. Uneori am putut să le conțin, alteori m-am sustras, dar m-au ajuns din urmă. Așa că am învățat că orice ai simți, e bine să rămâi în starea aceea, să-ți dai voie să vezi cum o cheamă și ce vrea de la tine. Și, mai important, dacă ai nevoie de ajutor să o vindeci, să cauți ajutorul unui psihoterapeut.

În viața de familie, dacă mă refer la familia de bază – tata, mama, eu – ne-a adus mai aproape, ne-a(m) făcut să învățăm să fim cu toții și pe rând sistem de suport. Ne-a apropiat, cred eu. Ne-a făcut să ne vedem vulnerabilitățile, deci ne-a făcut mai puternici. În familie extinsă, pot spune că am învățat și mai bine să impun limite celor care căută de fapt confortul propriu, al unei conștiințe împăcate, și să îmi dau seama pe cine mă pot baza. În familia mea de acum – o familie hibrid, și cu un cățel – pot spune că mi-am dat seama că am noroc de un bărbat bun. Care mi-a fost alături, când nimeni nu mi-a fost, și este mare lucru!

 

Cum m-a schimbat experiența asta? Aș vrea să zic că accept faptul că părinții sunt și ei oameni, și se pot îmbolnăvi, sau pot muri. Însă doare atât de tare când se întâmplă asta, încât ai senzația că te doare și pe tine. Cred că suntem meniți să suferim de pierderea asta și accept că este așa, dar tristețea pe care am simțit-o anul acesta, când moartea mamei era o posibilitate mai pregnantă decât până acum – este greu de dus. Uneori ne face să iubim mai mult. Uneori să ne distanțăm mai mult. Cred că am mai învățat să nu mai pun presiune pe mine să fie cumva, sau altfel. Să nu mă mai gândesc că „acum trebuie să iubesc, să ofer” dacă nu am de unde. Să nu mă simt vinovată dacă nu pot ajuta decât prin prezență.

 

Probabil că nu e ceva nou, știți deja că toate femeile cred că lor nu li se poate întâmpla. Ce vorbe aveți de dăruit femeilor care ajung să citească aceste mărturisiri? Ce le-ați sfătui să facă, să creadă?

În cazul mamei, a fost un noroc. Desigur, și l-a făcut cu mâna ei. Însă, faptul că s-a întâmplat așa este motiv de recunoștință, de mulțumire, de bucurie, până la urmă. Nu de bucurie că s-a îmbolnăvit de cancer! De bucurie că l-a depisat incipient! Să-ți spun:

Mama venise de fapt la un alt control medical în București. Ne treziserăm cu noaptea-n cap să ajungem la un medic, pentru o altă intervenție chirugicală. Doctorul acela a zis că nu va mai fi prezent în țară când ne indicase cu ceva timp în urmă, deci să mai vorbim, să stabilim. Așa că, rămânea o zi liberă. Am zis: „hai la mamografie și eco mamar, dacă tot ai venit până aici, să rămână mai puține controale pentru data viitoare!”. De-aici a pornit totul, de la Regina Maria, până în prezent.

Mama mergea la clinica aceasta de doi ani și ceva, la eco mamar și mamografie, și nu părea nimic suspect. O formațiune de calciu, dar nu părea cu probleme, spunea specialistul de acolo.

Sfatul meu ar fi: Doamnelor, mergeți la medic, la control anual. Și mai cu seamă, mergeți la medici buni! Căutați-i pe cei mai buni! Și dacă sistemul nu vă ajută, ajutați-vă voi, când nu mai puteți, mergeți la psiholog, să vă ajute să vă vindecați, să nu mai purtați și alte traume și dureri pe lângă durerile unei boli precum cancerul. Așa cum nu este o rușine să vă vindecați de o afecțiune fizică, este la fel de firesc să vă vindecați de o durere lăuntrică. Și cereți-vă drepturile, cu deminitate, cu tărie, cu sentimentul puternic că le meritați!

 

La final, mi-aș dori să-i scrii aici ceva mamei tale.

Noi două ne-am spus și ne spunem multe. Nu știu ce aș putea să adaug decât: „Mama, mă bucur enorm că ești! Că pot să vorbesc cu tine. Că fricile mele au fost doar frici. Mama, îți mulțumesc că ești mama! Te iubesc!”

 

 

 

Mâine urmează tot aici, pe blog, continuarea acestei povești, episodul doi – cum a trăit mama Iuliei anul cancerului său.

 

Foto deschidere: arhiva personală – Iulia și mama ei, Angelica, în selfie-uri făcute înainte de primul fals-diagnostic, primit la Graal.

Foto articol: happytude.ro

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *