Ce-am căutat pe scaun? Să simt.

Voi intra în salonul acela de spital și voi încerca să simt durerea lor. Voi fi lângă patul acela și îmi voi imagina ce e în sufletul lor. Voi sta acolo și îmi voi închipui că mă doare ca pe ei. Îmi voi lăsa trupul să cadă greu pe scaunul acela și voi călători cu mintea mea în mințile lor. Voi lăsa inima mea să simtă că inimile lor. Îmi voi sprijini fruntea de așternutul acela și mă voi pune în pielea lor. Voi lua pe umerii mei calvarul lor. Voi plânge pe obrajii mei lacrimile lor. Voi simți cu adevărat.

Așa mi-am zis.

Am intrat în cameră, am pus copilul pe pat, m-am așezat pe scaun, am tras scaunul lângă pat, m-am așezat bine. Gata, încep. Încep să simt.

 

Prin geamul din fața mea trec oameni. Unii se opresc, puțini. Cei mai mulți – nu. Când nu ești tu în salonul de spital, sau cineva de-al tău, aproape că nu te interesează. Uneori, chiar și pus în drum, în stradă, un om într-un salon de spital e aproape invizibil. Lumea trece grăbită, râde, vorbește, trăiește, are treabă.

 

Încep să simt.

Mă uit la copilul meu sănătos care doarme zâmbind pe pat. A stat mai devreme la pieptul meu, a băut din laptele meu, i-am simțit pielea, răsuflarea, viața. E sănătos.

Cum să fac? N-am cum să simt că e bolnav. Nu pot să simt că sunt la capătul puterilor. Nu știu să îmi imaginez cum ți se rupe inima când medicul îți spune „Copilul dumneavoastră are cancer”. Nu pot să mă gândesc ce aș face cu mâinile, cu buzele, cu dinții, cu pumnii dacă doctorii mi-ar spune „Am făcut tot ce s-a putut”. Nu pot să știu cum ar suna vocea mea și cât de tare aș zbiera dacă aș vedea cum copilul meu, viața din mine, sânge din sângele meu, ar plânge de durere ore în șir, înainte și după tratamentul cu citostatice.

 

La capătul patului, atârna niște perfuzii. Sunt parte din scenografie. Nu văd ce scrie pe ele, nici nu contează, e doar o punere în scenă.

 

O punere în scenă sunt și eu. Să zicem că joc rolul unui părinte de copil bolnav. Rolul meu durează o oră, de la 12.00 la 13.00, apoi merg cu copiii mei sănătoși – David și Cristian, pruncul ce doarme acum în scaunul de mașină așezat pe acest pat de spital – să ne plimbăm prin oraș într-o duminică frumoasă de noiembrie. Bem o cafea, mâncăm ceva, mergem acasă, ne jucam, râdem, trăim.

Eu stau aici o oră, Ei stau pe scaune cu lunile, cu anii, până când pacientul se face bine. Sau până când i se termină chinul.

 

Habar n-am cum e să fii părinte de copil bolnav de cancer. Habar n-am și nici nu vreau să știu.

Și-atunci, ce-ai căutat pe scaun?
Am crezut că voi putea să simt un pic ca ei.

 

Mi-am privit copilul sănătos și m-a bușit plânsul. Aș fi un părinte îngrozitor de prost dacă micuțul ăsta chiar ar fi bolnav. Dacă eu plâng numai la gând, ce-aș face dacă gândul ar fi realitate?

 

Ce-am căutat pe scaun?

M-am dus ca să-mi aduc aminte că sunt părintele unor copii sănătoși, care zâmbesc și care nu-s legați la perfuzii pe un pat dintr-un spital de oncologie. M-am dus acolo și m-am rugat să nu mi se întâmple niciodată mie. M-am dus și am sperat că asta înseamnă ceva, orice, pentru adevărații părinți de copii bolnavi de cancer. M-am dus acolo fiindcă nu am putut să nu mă duc.

 

Am stat o oră pe un scaun, iar asta a funcționat ca un duș rece, chiar dacă a fost, cumva, doar o punere în scenă. Dar e bine uneori să facem astfel de exerciții și ne amintim cât suntem de norocoși. Și să ne amintim să ne pese.

 

Ce-am simțit? Nimic din ce simt Ei, cu siguranță.

 

PS: E bine să ne pese. Chiar și o oră într-un an, chiar și preț de un SMS de 2 euro pe lună.

Dacă vrei să fii alături de părinții de copii bolnavi de cancer, donează 2 euro trimițând cuvântul MAGIC la 8844. Poți citi mai multe despre campanie aici.  

0 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *