Ce am învățat de la tata

E mic Internetul pentru toate lecțiile mele de la tata. Unele dintre moștenirile de la el le-am trecut mai jos, pe unele nu cred că mi le-am amintit acum (dar le adaug, dacă și când îmi mai dau seama). În ordinea venirii în gândurile mele, iată ce am învățat de la tata:

 

Să muncesc ca o nebună. Nu zic că asta e neapărat ceva bun, dar știu sigur că de la el am asta. Să muncesc ca o nebună și să declar răspicat că nu am nevoie de pauză, deși uneori mi-ar prinde bine.

Să fiu bine înrădăcinată în țara asta, mult și bine.

Să spun că nu sunt obosită, dar, pusă cu forța la odihnă, să adorm în secunda doi.

Să refuz să dorm de plăcere. Pentru mine, ca și pentru el, somnul e pierdere de vreme. Oh, câte lucruri am putea să facem atunci când dormim – la fel zicem amândoi. Dacă s-ar inventa o pastilă care să înlocuiască nevoia de somn și de odihnă, eu și tata sigur am lua-o zilnic.

Să mă enervez atunci când dorm de prânz sau când mă trezesc târziu (deși asta nu se mai întâmplă de ceva vreme încoace).

Să fac glume. Bine, asta e și de la mama. Dar în unele remarci, replici și poante îl recunosc exact pe tata.

Să îmi găsesc un om, măcar unul, în care să cred cel mai tare și căruia să îi pot spune, la orice oră din zi sau din noapte, tot ce am pe suflet.

Să gesticulez când vorbesc. Sunt o copie a tatei când dau din mâini, în timp ce povestesc ceva sau în timp ce le explic copiilor sau oamenilor mari ceva.

Să mă enervez de la politică. Eram mică tare când tata citea România liberă și se enerva pe FSN, Iliescu, Roman. Și acum e la fel de pornit împotriva „comuniștilor”. Să ne vezi cum suntem noi doi, tabără comună, la o masă cu oameni care vor să vorbească despre ce se mai întâmplă în țară.

Să mă uit la știri. Să mi se pară important să știu, să aflu, să încerc să înțeleg de ce, să judec cu mintea mea, să am o părere, să mi-o expun, să refuz să stau la locul meu în timp ce unii ne duc de râpă.

Să plâng. Bine, și mama plânge, dar, când mă gândesc la mine cum sunt atunci când plâng, îl văd pe tata: plâng mocnit, îmi înghit lacrimile, îmi mușc buzele, strâng din dinți. Și când chiar nu mai pot, hohotesc câteva secunde un plâns tare. Apoi mă liniștesc și plâng din nou silențios, în timp ce pieptul mi se vede pe sub haine cum se frământă a durere.

Să nu renunț. Să nu renunț la nimic din ce, la un moment dat, mi-am pus în cap. Chiar dacă pentru unele dintre planurile noastre ne ia mai mult decât am estimat, tot se întâmplă.

Să fac bine chiar și celor care mi-au făcut rău.

Să pun totul la inimă. Din nou, nu zic că e bine așa. Dar așa suntem noi doi. Ne măcinăm pentru orice urâciune, pentru orice vorbă aruncată aiurea, pentru orice se spune rău și greșit despre noi. Și cel mai tare ne enervează să ni se spună să nu băgăm în seamă. Păi cum să nu băgăm în seamă? Noi băgăm orice în seamă, chiar dacă spunem că nu ne pasă.

Să cred despre mine că știu eu cel mai bine cum trebuie făcut un anume lucru, să îmi dau seama că nu știu eu cel mai bine cum trebuie făcut acel lucru, dar să nu accept prea ușor că eu chiar nu sunt cea care știe cel mai bine. 🙂

Să fiu credincioasă omului de lângă mine, în toate lumile posibile. Fiindcă așa mi se pare normal.

Să îmi placă să-mi văd oamenii mei laolaltă, dar să nu pot să le spun prea ușor: „Ce mă bucur că suntem toți aici, vă iubesc!”

 

 

Te iubesc tata, pentru tot ce am învățat de la tine, dar și pentru tot ce nu am învățat. 🙂

 

*Tata a împlinit 63 de ani vineri, 17 august 2018. A trecut prin multe, prin foarte multe, în toți anii ăștia. Și sper să mai treacă prin multe și de acum încolo. Dacă aș putea, de ziua lui, aș opri timpul. Doar că nu se poate, iar asta mi se pare cel mai nedrept.

 

 

 

 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!