Ce am învățat în doi ani de grădiniță. Plus un super cadou pentru azi și mereu

Astăzi se fac fix doi ani de când David merge la grădiniță. Habar nu am cum ar fi fost copilul meu acum dacă nu mergea la grădiniță, și nici nu voi ști niciodată, dar mă bucur că s-a întâmplat așa. Și nu e vorba (doar) de cântecele pe care le știe, nu e vorba de cuvintele și expresiile în engleză, nu e vorba că știe să participe la activități (sic), nu e vorba că știe să se îmbrace, să se încalțe, să mănânce, să fie independent, ci e vorba despre cât de frumos l-a șlefuit grădinița, în fiecare zi. Grădinița – cu oamenii ei, copii și educatori, și cu toate trăirile și experiențele de acolo – l-a făcut din pui de om un pui de om mare. Dincolo de programă, de activități în clasă, în curte sau în pădure, la grădiniță a învățat să fie om. Și nu orice fel de om, ci un om bun.

Nu-mi place mie să fac liste, dar mi s-a părut faină ideea de a scrie despre ce am învățat noi, părinții, și mai ales ce a învățat el, copilul, în primii doi ani de grădiniță, o grădiniță care pune în prim-plan joaca liberă, joaca în natură și atenția la emoțiile copilului.

 

Am învățat ce înseamnă să-ți fie dor de copilul tău. În fiecare zi din ultimii doi ani (în fiecare zi în care a mers la grădiniță; evident că au existat și zile când nu a mers, uneori din cauza virozelor, care sunt inevitabile, dar nu sunt baubau, alteori datorită vacanțelor), mi-a fost un dor nebun de el. Și sigur și lui. Trăirea asta îi va fi de folos în viață și, cred eu, îl va ajuta să aprecieze mai mult oamenii atunci când sunt lângă el.

 

Am învățat să-l las. Lasă-l să experimenteze, mi s-a spus de multe ori. Cum să-l las, dacă se lovește? Lasă-l, ai încredere în el. Desigur, eu l-am lăsat mai rar și mai cu teamă decât l-au lăsat tatăl lui și educatoarele lui. Acum, când face ceva ce mi se pare aproape periculos, îmi vine să închid ochii. „Mama, eu pot. Eu pot, uite!” De câte ori nu am auzit asta. Nu-i e frică niciodată și da, de cele mai multe ori, poate. Iar când nu poate, dacă mai cade, se ridică: „Sunt bine, mama, sunt bine, vezi?!”

 

A învățat să aibă încredere în el. Mereu. Atâta încredere câtă are copilul ăsta în el nu avem, laolaltă, eu și tatăl lui și toate rudele noastre foarte apropiate. El știe că poate, chiar dacă uneori e greu. Și nu se dă bătut.

 

A învățat să ceară și să primească ajutor. În primele luni de grădiniță, nu cobora și nu urca scările singur. Una dintre pozele mele preferate este una în care o colegă de la o grupă mai mare îl ține de mâna dreapta și-l ajută să coboare scările din curtea grădiniței. Iar o alta este, la 6 luni depărtare, una în care David îi întinde mâna unei colege care a căzut într-o baltă, în pădure. Să ceri ajutor nu e o rușine, asta știe bine David. Iar să-l oferi e o minune de care trebuie să nu uiți niciodată.

 

A învățat să împartă, iar eu am învățat să mă bucur de asta. Categoric că are și el momente când nu vrea să împartă, și e normal să fie așa. Mi s-a părut fascinant când am aflat cum se înțeleg ei când iau gustarea în pădure (copiii merg de două ori la pădure, indiferent de anotimp și de vreme – bine, dacă e viscol, nu merg 🙂 ). Nu știau bine să vorbească, unii nu spuneau prea multe cuvinte, așa că, atunci când doreau să împartă fructele (fiecare copil are la el, în caserola proprie, fructe proaspete), se apropiau unii de alții, față în față, se priveau în ochi și, dacă totul era în regulă, își întindeau unul altuia caserola. Schimb de priviri, schimb de fructe. David a învățat să împartă înainte să știe să spună acest cuvânt. Și tot atunci a învățat că, dacă nu vrea să împartă, nu e nicio problemă. Avem dreptul să nu vrem.

 

„Sunt furios”, mi-a zis odată. „De unde știe acest cuvânt, noi nu l-am folosit niciodată”, am întrebat-o pe Ana, psihologul care stă în permanență în grădiniță, printre copii, observându-i. „Îi încurajăm mereu să-și exprime emoțiile. Ești nervos, furios, de ce, ce te-a supărat – sunt întrebări pe care le adresăm copiilor zilnic”, mi-a spus Ana. Iar asta se întâmplă încă de când copilul nu știe să vorbească. Și când copilul nu știe încă să răspundă, omul mare din fața lui, mama sau educatorul, e dator să găsească răspunsurile și să le verbalizeze. Așa că acum, la 3 ani și jumătate, David a învățat să spună când nu-i convine ceva. „Sunt furios fiindcă Cristian mi-a stricat construcția.” Furia îi trece, de cele mai multe ori, repede. Iar asta se întâmplă fiindcă știe să-i spună emoției pe nume.

 

A învățat că, atunci când greșește ceva, cineva mai mare îi va explica, pe îndelete, cu răbdare, ce nu a făcut bine și mai ales de ce. Aici a fost cel mai complicat cu David. Nu-i place să i se spună ce a greșit, mai ales când se prinde și el că a greșit. Nu-i place și, de multe ori, în mod absolut natural și normal, ripostează. Dar apoi îi trece și își cere scuze. „Scuze, mama, am greșit.” Spune des asta. Să ne cerem scuze e o chestiune pe care noi, oamenii mari, am uitat-o. Noroc că sunt aici copiii noștri să ne amintească despre cât de important e să-ți ceri iertare.

 

A învățat să îi asculte pe ceilalți. Copilul meu, care nu are răbdare nici să mănânce, a învățat să asculte. Nu se întâmpla asta în fiecare zi, dar se întâmplă din ce în ce mai des. I s-a explicat, ca unui om mare, că toată lumea are dreptul să vorbească și să fie ascultată.

 

Am învățat de la copilul meu, în ultimii doi ani, cât de important e să te bucuri și să mulțumești pentru absolut tot ce primești. Pentru un biscuit, pentru un mic dar, pentru o plimbare în parc, pentru o cască de bicicletă, pentru un tricou cu pelerină de Superman. Ca să fii un om mare care știe să fie recunoscător și să mulțumească pentru daruri trebuie mai întâi să fii un om mic care face asta. Sămânța recunoștinței au plantat-o educatoarele, la grădiniță, iar eu mă bucur zi de zi de roade. Bună ziua, mulțumesc, la revedere, o zi bună. Cu zâmbetul pe buze, fără să te forțeze cineva. Știți și voi ce minuni sunt astea, nu?

 

A învățat că nu e el buricul Pământului. Grea lecție, tare grea, și pentru el, și pentru noi. Dar atât de necesară când te gândești că puiul tău e, de fapt, un pui de om care va trăi printre alți oameni, nu într-un glob de sticlă. Să știe că nu i se cuvine totul, că oamenii din jur nu trebuie să se uite doar la el, că nu e el singurul care merită atenția publicului. Câți dintre noi ne-am însușit lecția asta la timp?

 

Am învățat să nu mă panichez. Iar asta a fost cel mai greu. În acești doi ani de grădiniță, David a avut trei perioade (de câteva zile fiecare) în care aproape că a fost alt copil – nervos, foarte nervos, și mereu nemulțumit. O dată a fost când l-am născut pe fratele lui și am lipsit de acasă, a doua oară când a început Cristian să meargă de-a bușilea, deci să ne solicite mai mult atenția, iar a treia oară când am lipsit de la grădiniță trei săptămâni legate (vacanță). A fost greu, și pentru noi, și pentru educatoare. Dar niciodată nu mi s-a reproșat nimic, ci mereu mi s-a spus ce s-a întâmplat și mai ales cum să procedăm, împreună, noi acasă, ele la grădiniță, pentru a fi bine. Nu a fost simplu și uneori m-am gândit că am eșuat colosal. Norocul meu au fost educatoarele și psihologul care, cu blândețe, mereu, mi-au dat încredere că putem rezolva orice problemă. Cu dragoste și cu multe explicații, rezolvăm. Asta rămâne fraza mea preferată.

 

A învățat să fie un om bun. La cum arată lucrurile acum, mi-e foarte greu să cred că al meu copil va putea împărți vreodată ură în jur. Acasă și la grădiniță, dincolo de orice altă lecție, să fii bun a fost cea mai importantă. Bun cu tine, bun cu natura, bun cu oamenii din jur, fără nicio excepție. Bun de-adevăratelea. Mereu am spus, și în continuare cred asta, că îmi doresc tare mult de la copiii mei să fie buni. Știu că noi, ca popor, avem vorba „Dacă ești bun, ești luat de prost”. Eu nu cred în ea. Dacă ești bun, ești bun.

 

Și apropo de ultimul punct. Astăzi, de ziua grădiniței, copiii și educatoarele au primit în dar niște tricouri cu un mesaj. Un mesaj pe care eu, personal, îl iubesc – BE KIND FOR REAL*. Bine, veți spune, dar ce știu ei, niște pitici, ce înseamnă asta? Nu știu, e adevărat, dar nu e niciodată prea devreme să învețe. 🙂

 

„Am ales să sărbătorim doi ani de Bergman în grădinița din pădure, pentru că aici e locul în care se întâmplă Magia. În mare parte, aici învățăm să îl iubim și să îl respectăm pe omul de lângă noi, fie el mic sau mare. Aici învățăm să fim mai buni cu noi și cu natura care ne oferă minuni, săptămână de săptămână. Aici învățăm să fim liberi, să ne creștem rezistența și să avem încredere în propriile forțe. Și când spun Noi, mă refer la oameni mici și oameni mari deopotrivă.

Pentru că acestea sunt câteva dintre valorile care se regăsesc în conceptul de educație al grădiniței Bergman, am ales să ne alăturăm unui proiect cu care rezonăm. Proiectul BE KIND FOR REAL este despre Frumusețe, Încredere, Libertate și Blândețe. Este un mesaj pe care ne dorim ca oamenii mici și oamenii mari să îl poarte mereu. Să îl poarte pe un tricou și, nu în ultimul rând, în suflet 🙂 Adina Horga, director educațional Bergman

 

 

*Proiectul BE KIND FOR REAL (BKFR) este inițiat de Daniela Groza, o româncă ce locuiește și muncește, câteva luni pe an, la New York. Daniela este artist vizual și a pornit acest proiect în 2014, în SUA. Un mesaj simplu, alb-negru, scris într-un cerc, pe care lumea l-a îmbrățișat de la bun început, s-a transformat într-o adevărată mișcare de bine. BKFR, dar și alte cuvinte și expresii cu poveste, sunt acum printate pe tricouri, iar o parte din fondurile obținute din vânzarea acestora ajung la familia Gheorghe, din București, o familie care trăiește în sărăcie și are nevoie de ajutor pentru a ieși la lumină.

 

**sper să nu greșesc, dar cred că multe dintre lecțiile mele și ale lui David sunt și lecțiile celorlalți părinții și copii minunați cu care împărțim grădinița. 🙂

 

Be happy & nice,

Oana

 

 

Fotografii: Bergman

 

 

Dacă vreți, citiți și textul scris înainte să înceapă David grădinița, aici: De ce merge copilul meu la gradinita de la 1 an si 6 luni 

Despre cum e la grădinița lui David, am mai scris aici: Grădinița, locul în care oamenii mici își găsesc echilibrul, aici: Cu grădinița la pădure. Toată ziua și aici: Grădinița nu-i BauBau. Nu pentru copilul meu. 

Dacă vreți să citiți tot ce am mai scris pe această temă, aici este o arhivă.

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!