Ce găsești în „mahala” și nu găsești la Pippidi

La doi ani și puțin, stătea minute lungi în fund pe prispă, cu capul între palme și, la fiecare 30 de secunde, zicea doar atât: „ma-ma”. Încercam să-l luăm la joacă, îi făceam toate poftele, însă nimic nu îl interesa. Zilnic, stătea și tânjea.

La ziua lui de 3 ani, i-am cumpărat un tort mare și frumos și i-am organizat o petrecere cu baloane și coifuri colorate. A primit cadou o bicicletă. Când a suflat în tort, eu și mama am început să hohotim de plâns. S-a uitat la noi și a zis: „ma-ma”. Și s-a terminat petrecerea atunci.

 

Nepotul meu cel mare, Ștefi, a suferit câteva luni bune de dorul părinților. Mama lui Ștefi, sora mea mai mare, era plecată în Italia, unde soțul ei ajunsese cu câteva luni mai devreme.

A plâns mult sora mea în lunile alea în care a stat departe de copil. Dar efectiv nu a avut alta varianta. Lucra, în București, ca educatoare. Banii nu îi ajungeau nici de chirie.

Am plâns mult și noi în lunile alea în care Ștefi a rămas în grija noastră. Plângeam de mila lui. Într-un târziu, mama i-a spus lui Nico să-l ia, chiar dacă mai avea câteva luni până începea grădinița. Grădinița din Italia: „Ia-l, mamă, că nici mâncare nu-i trebuie.”

 

Lapte și miere nu au curs niciodată pentru Nico și familia ei, în Italia. Ca educatoare nu a mai profesat, deși asta îi place cel mai tare. Dar a muncit mereu cinstit și cu îndârjire și, deși de multe ori o dobora dorul de casă, nu s-a lăsat.

Sora mea Nico, soțul ei și cei doi copii, Ștefi, care acum e adolescent, și Alex, care s-a născut în Italia, fac parte din „mahalaua” pusă la zid de doamna Pippidi.

 

Din „mahalaua” asta face parte și sora mea mai mică, Miha, din cauza căreia plângem mereu de Crăciun și de Paște, dar și cu alte ocazii, la telefon. Locuiește la Londra de câțiva ani.

Din „mahala” mai face parte și fratele meu, Alex, care tot la Londra stă. Și mai fac parte verișori și nepoți ai mei din Italia, Spania, Austria.

 

Toți sunt oameni care știu ce-i dorul, așa cum știu cum se trimit cel mai ușor bani acasă. Toți știu cum să primești vești negre la telefon și să-ți plângi morții din familie fără să fii lângă sicriu. Toți știu cu ce bucurie primești un mărțișor în plic, prin poștă. Toți știu că pachetele pe care noi le trimitem de aici, cu autocarul, nu sunt cu bucate românești, ci sunt cu dragoste și durere. Sacoșe imense de rafie pline cu dor. Toți știu cât de greu se câștigă banii acolo, dar cât de mult mai greu se câștigă aici. Toți ar vrea să se întoarcă acasă, dar toți știu că întoarcerea e doar o amăgire. Că doar se uită și ei la știri.

 

Și poate oamenii mei din „mahala” nu au școlile înalte ale doamnei Pippidi, dar la ei găsești ceva ce la Pippidi nu vei găsi vreodată: dragoste și respect. Și bun-simț. Și inimă.

 

 

 

***

Opinia Alinei Mungiu-Pippidi, la care fac referire și care m-a scârbit (și nu e prima dată când mi se întâmplă asta cu un text al autoarei Pippidi), poate fi citită aici. Finalul textului despre lumeadindiasporă, o mahala despre care vorbește la modul general și pe care o acuză, de la un capăt la altul, de lipsă de cultură, educație și cei șapte ani de acasă, este așa: „Vreţi să fiţi cu ăştia? Atunci o să muriţi proşti cu ei. Asta e tot ce vă mai aşteaptă la nivelul actual.”

 

 

*** Acest text a fost scris inițial pe pagina mea de Facebook, dar e bine să existe și aici, în arhiva blogului.

 

 

 

 

Foto: unsplash

 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!