Despre cum a fugit bunica de acasă ca să se mărite. O poveste în dialog

Despre cum a fugit bunica de acasă ca să se mărite. O poveste în dialog. 😊
— Dar îl cunoșteai sau atunci, în bâlci, l-ai văzut prima dată, o întreb.
— Îl cunoșteam, da, dar nu mă uităm eu la el, că era sărac, și nici nu-i plăcea lu’ tica (tată – n.r.), îmi zice.
— Și deci cum a fost, exact-exact, când te-ai măritat matale?
— Exact-exact a fost fix așa.
M-am dus în bâlci, la Ziua Crucii (14 septembrie – n.r.), cu fetele, cu prietenele mele, și ne-am întâlnit pe acolo. El era cu mă-sa și cu soră-sa, veniseră cu căruța cu boi. Astea, cam nebune, că sănătoase nu prea erau, când el s-a dus la tuns, la frizerul din bâlci, nu l-au mai așteptat și l-au lăsat pe jos în târg. Și-a rămas teleleu pe-acolo. El n-avea niciun ban și când ne-am întâlnit, haț, mi-a luat batista în care aveam eu banii, banii mei de bâlci, de la mama și de la tica. Mi i-a luat să plătească el când mă dădeam eu în scrânciob.
— Cu banii matale?! (râd)
— Păi dacă el n-avea?! (râde și ea)
— Așa. Apoi?
— Ș-apoi mi-a lăsat vorbă să ne vedem la poartă seara, ne-am văzut, am mai vorbit. A doua zi, m-am dus cu alde tica la semănat. Și seara, când am venit, am fugit cu el.
— Cum?
— Uite-așa. Eu făceam de mâncare, că era treaba mea, mălai în rolă, asta făceam, că era zi de post. Când a venit la poartă și-a strigat, am plecat cu el, am uitat și de mălai, și de tot, nu mi-a mai păsat.
— Și nu te-ai mai întors?
— Păi ce, mă mai primeau alde tica? Am plecat, am plecat, m-am măritat, gata, acasă nu mai aveam ce căta.
— Câți ani aveai?
— 19.
— Și el?
— El era deja golan bătrân, 25. (râde)
— Te-au iertat?
— M-au iertat, că mă iubeau. Peste vreo două zile, a trimis omul meu un văr al lui la tica și la mama, să-i roage să mă ierte, că-s și eu necopată, dar că voi avea viață bună, să mă lase, că-i om bun Ion, omul meu adică. M-au iertat, doar eram sângele lor. Apoi ne-am logodit, dintâi am făcut un chiler, apoi casa asta în care v-am crescut și pe voi (nepoții – n.r.), am făcut copii, doi care au murit imediat, știi, apoi pe Gică, tac-tu, pe-alde Vasile, Ilie și, la urmă, Ion.
— Nuntă n-ați făcut?
— Ntz, n-auzi că era sărac, n-avea nici de unele?! Am făcut doar logodna, atât, la sfat și la biserică.
— Ați trăit bine?
— Bine, da. Cât a fost, a fost bine. Doar că nu a fost mult. Sunt vădană de 35 de ani. Asta a fost crucea mea de dus.
— Ți-a părut vreodată rău că ai fugit așa că să te măriți?
– Niciodată, că l-am iubit. Eu mai avusesem un gagic, dar, după ce am vorbit cu el patru ani, l-a însurat mă-sa cu alta, mai înstărită. Un prost.
Așa că, a doua oară, eu am zis: de data asta, nu mai aștept eu atâta până să hotărască el dacă mă ia sau nu. Nu mai aștept deloc; de data asta, ori mai repede, ori nimic. Păi nu? Și l-am iubit din prima, că era și frumos, și harnic. Ne-am iubit și am trăit și am muncit laolaltă vreo 20 de ani și puțin peste. Apoi, s-a dus și m-a lăsat singură, de-am luat pastile de inimă toată viața.
— Ce bine că ai fugit sa te măriți, așa, am și eu ce să mai scriu, sărut mâna.
— Ei, nu de asta-i bine, că scrii tu, că de unde știm noi cine citește?! E bine fiindcă, dacă nu fugeam eu, nu erați voi pe-aici. De asta e bine.
***Mămaia Paraschiva, mămaia mea care m-a crescut ❤️

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!