E vremea lui “Te IUBESC”

In vara, tata a suferit o operatie grea. A stat internat cateva zile la terapie intensiva, intr-o camera cu pereti albi si aparate generatoare de picaturi chinezesti. A doua zi dupa operatie, am mers sa il vad. Mi s-a strans inima cand am pasit in salon si ma tot gandeam ce sa ii spun mai intai. Cand am intrat in camera, tata dormea – era galben la fata si slabit, mi s-a strans sufletul cand am dat cu ochii de el.
L-am atins usor pe umar si l-am trezit, iar in loc sa ii spun “Sarut mana, tata, te iubesc”, am plans lacrimi invizibile, am inghitit in sec si i-am zis: “Sarut mana, ce faci, ti-a fost frica?”. L-am strans in brate cum nu am mai strans pe nimeni, niciodata, l-am strans pentru mine si pentru surorile si fratele meu care nu a aveau cum sa fie acolo, si am stat asa cateva secunde bune. Cand l-am eliberat din stransoarea mainilor mele, tata avea ochii umezi. “Mi-a fost tare frica, am crezut ca mor”.

 

Tata nu mi-a spus niciodata “Te iubesc”.

Nici cand eram mica-mica, nici cand am mai crescut, niciodata pana azi. Iar azi am 32 de ani. Tata nu mi-a spus niciodata “te iubesc”, desi ma iubeste si il iubesc. Iar partea cea mai trista si apasatoare pentru mine este ca nici eu nu i-am spus-o lui, decat in gand, de cate ori m-a strans si l-am strans in brate. Ca si atunci, in salonul de la terapie intensiva. Au trecut de la acel moment multe saptamani si inca ma macina gandul ca am ratat cel mai bun moment sa ii zic tatei “Te iubesc”.
Tata nu le-a spus “Te iubesc” nici surorilor mele, nici fratelui meu, desi sunt convinsă ca si pe ei ii iubeste asa cum ma iubeste pe mine. Nici nepoților mei si copilului meu n-am auzit sa le spuna vreodata “Te iubesc”.

 

De o luna jumatate am textul asta in minte si in suflet, dar nu am avut curajul sa spun, negru pe alb, ca “Te iubesc-ul” acesta zis cu voce tare, care a lipsit si lipseste de la noi in familie (si poate si din alte familii), este tot ce imi doresc mai mult in acest moment al vietii mele (pentru mine, dar și pentru altii ca mine).
Scriu acest text pentru mine, dar il scriu si in numele surorilor si al fratelui meu.
Scriu ca sa prind curaj sa ii spun tatei, următoarea data cand voi merge acasa: “Tata, te iubesc!”, dar scriu si pentru ca imi doresc ca noi toti, cei patru copii ai tatei, sa ne luam inima in dinti si sa ii spunem cuvintele astea doua care nu s-au auzit la noi in casa. Scriu in numele celor care au amanat sa le spuna parintilor lor cat de mult ii iubesc. Scriu ca sa fiu o mama mai buna pentru copilul meu, dar scriu mai ales ca sa ma vindec.

 

Sunt fiica unor parinti care nu si-au aratat dragostea in cuvinte, ci in fapte, si, la randu-mi, ca parinte, am aceeasi mare problema. Imi tremura buzele cand ii zic “Te iubesc” fiului meu, desi acesta ar trebui sa fie cel mai natural lucru de pe pamant. O simt zi de zi, dar mi-e tare greu sa ii dau glas.
Sunt un copil dintre cei care doar au stiut – si stiu – ca sunt iubiti, fara sa fie pusi vreodata in fata celor doua cuvinte. Mi-am intrebat cateva prietene despre asta, si mi-au marturisit ca si ele simt la fel; mi-am intrebat sotul, mi-a zis ca nici lui nu i-au zis parintii sai, macar o data, “Te iubesc”. Suntem – cel mai probabil – mai multi decat credem, desi in mod sigur sunt printre noi si multi norocosi, oameni pe care, recunosc, uneori ii invidiez.

 

Sunt un parintre dintre tineri parinti bombardati din toate partile cu ideea ca trebuie sa fie perfecti, sa fie empatici, sa petreacă timp de calitate cu copiii lor, sa educe fara a folosi negatia, sa creasca oameni mari insuflandu-le increderea, nu teama, sa nu foloseasca emotia, nu palma si cureaua, sa creasca pui de om care sa-si lase sentimentele libere si emotiile la vedere.

 

Ni se cere, ca parinti, sa fim atenti la nevoile afective ale copilului mai mult decat li s-a cerut parintilor nostri. Ni se cere sa ii spunem copilului zilnic ca il iubim cel mai mult pe lumea asta. Dar nimeni nu se intreaba cat de greu ne este sa facem asta. Sa spunem, nu doar sa aratam. Trebuie sa dam mai departe niste cuvinte pe care nu le-am mostenit.

 

Acest text este un reminder, pentru cine are nevoie, ca lucrurile nu mai pot fi amanate.
E vremea lui “Te iubesc”.

 

#tatanumiaspusTeIUBESC #spunTeIUBESC #spuneTeIUBESC

 

PS: Textul acesta este si despre mama. 🙂

 

4 Comments
  • Popescu
    November 3, 2016

    Poveștile noastre se aseamănă.Si tatăl meu a suferit o intervenție chirurgicală pe creier…Pe atunci eu locuiam in Italia,iar ai mei in Franța.Cu atât mai greu mi-a fost sa il știu atât de departe,iar când am plecat in Franța,tot zborul m-am gândit cum,atunci când voi ajunge,ma voi elibera si pentru prima oară ii voi spune tatălui meu”Te iubesc,tata!”si ca cu puțin noroc si el îmi va raspunde la fel;)Imi mai amintesc cum am intrat in salon si cum am izbucnit amândoi in plâns,ne-am îmbrățișat si cum “te iubesc-ul” nu a mai vrut nicicum sa iasă…Păcat…probabil a fost cel mai potrivit moment…,deși,pe de alta parte normal ar fi ca oricând sa fie cel mai potrivit moment!Fiului meu ii spun,poate nu in fiecare zi,dar destul de des si sper ca măcar el sa-si poată exprima sentimentele cu ușurintă.Sper ca o sa reușesc cât de curând sa pot spune parinților mei,așa cum sper ca si tu si toți ceilalți(ca noi😉)sa reușească sa facă lucrul asta,înainte sa fie prea târziu!Acest gând ma sperie cel mai mult.Oricum te țin la curent!😉

  • Maria
    November 3, 2016

    Mi-au trebuit ani de dezvoltare personala,poate si meseria de psiholog mi-a trebuit ca sa le pot spune ,,te iubesc”. 😊 Se bucura cand le spun dar nu imi raspund cu un ,, te iubesc” desi stiu ca asa este. Pentru copilul meu exista un ,,te iubesc” spus de ei. 😊

  • NEAGOE IULIA
    November 3, 2016

    Da, chiar ma regăsesc în cuvintele tale. Eu însă îi spun Elisabethei în fiecare zi cât de mult o iubesc 🙂 Vreau să știe asta mereu și poate că ea va ști mai bine să își exprime sentimentele.

  • Claudia
    January 2, 2017

    La mine s-a spus “Te iubesc”… cumva.
    Stangaci, nenatural, ca o replica de film, ca se cerea, ca era prea mult cerut, ca nu se mai putea fara.
    Pana de curand nu l-am primit si odata primit mi s-a parut fals. Ca daca nu l-am spus nici eu, nu-l mai asteptam deloc oricum, insa stiam. Cand mi s-a spus, am raspuns “si eu” si a parut a fel de fals. Auzisem ca alte familii isi spun, dar mereu le gaseam explicatii: “sunt catolici, sunt plecati, asa e mama lor etc”.
    As vrea sa fie vremea faptelor tip “te iubesc” pt mine. Vorbele n-ar insemna mare lucru la mine.
    *acesta e un text (si) pt tata.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *