#Fericirile. Catrinel, fata de la Richis

Pe Catrinel am cunoscut-o intr-o vara, intr-o casa veche din cartierul Cotroceni. Casa in care isi lucra colectiile, pe atunci, designerul Adrian Oianu. Ne-am mai intersectat de cateva ori, dar, drept sa spun, Facebook-ul ne-a adus din nou aproape. Acolo am citit prima data despre viata la tara a lui Catrinel, despre Casa Noah, despre Paul, despre fericirile femeii asteia pe care o admir de la o zi la alta mai mult.

Acesta este un interviu despre fericire. Cu Catrinel. 🙂

 

Catrinel Chiriac_oanabotezatu.ro

 

Update: Am primit o lista de intrebari care au legatura cu fericirea si oameni bucurosi. Lista am primit-o inainte de tragedia de la Colectiv si atunci am apucat sa si raspund. Apoi, am completez raspunsurile mele in umbra unei tragedii care a unit un popor intreg, de la Bucuresti pana la Cucuietii din deal, de la Cluj pana la New York. Daca am fi avut romani pe Luna, probabil ca ar fi ajutat si ei de acolo, cumva, asa, in spirit de solidaritate. 

 

Una dintre adresele tale de email este @slowlyplanet.com. Explica-ne. 🙂
SLOWLY intru sfidarea vitezei internetului. 🙂 Glumesc. Prietenul meu, Paul, are o agentie de turism pe care a denumit-o “slowlyplanet”, pentru ca subliniaza filosofia lui de viata. Este o adresa personala, de fapt, unde scriu cu cei mai apropiati. 🙂

Postarile tale de pe Facebook sunt – pentru mine, dar sigur si pentru altii 🙂 – o gura de liniste si seninatate si impacare. De obicei oamenii tin fericirea doar pentru ei. Sau nu? Cum alegi ce sa dai mai departe? 🙂

Multumesc. 🙂 Nu m-am gandit niciodata ca sunt privite asa. Canalele de socializare au devenit o a doua viata, cumva, pentru foarte multa lume. Citeam de curand un articol in care se spunea ca timpul s-a scurtat, chiar daca avem tot 24 de ore. Deci, s-a compresat. Traim mai putin. Acum, ne-am si dedublat, pentru ca ne petrecem o mare parte din viata intr-o lume virtuala. Traim real si mai putin. 🙂 Este timpul din viata reala, apoi tot timpul folosit pentru transpunerea ei in viata pe internet. Nu stiu daca este bine sau este rau. Fiecare alege sa faca ce vrea – sa posteze, sa isi stearga contul, sa posteze mai putin, sa posteze obsedant, sa impartaseasca, sa planga, sa rada, sa vanda, sa promoveze, sa spuna, sa urle, sa protesteze, sa voteze, sa participe etc. Fiecare dintre noi, direct sau indirect, are un scop. Vrem atentie, vrem sa fim aplaudati poate, vrem sa vindem ceva, vrem sa ne facem auziti, vrem recunoastere, ne numaram Like-urile, Share-urile si intram in panica daca o fotografie are prea putine. (altii fac business pe Facebook si a devenit jobul lor, acestia intra intr-o alta categorie) Pe conturile personale, e ca la un festival cu multe scene deschise. Pe o scena suntem si noi. Nu ne place sa nu avem public, nu? Construim strategii, analizam, structuram, pozam mai bine, ne imbracam mai bine, totul pentru a ocupa pozitii de top.

Deci, ca sa raspund la intrebare, oamenii nu mai tin fericirea doar pentru ei. 🙂 Toti impartasesc momentele lor de fericire. Dar eu cred ca depinde de felul cum impartasesti lucrurile. E ca in viata reala. Tonul face muzica. Eu aleg sa dau mai departe ce imi misca profund inima.

UPDATE: #colectiv mi-a miscat profund inima. 
Cand te-am cunoscut, in urma cu multi ani, erai senina si fericita, nu zic nu, dar parca acum esti si mai si. Ce s-a schimbat in viata ta in ultimii 5 ani? 🙂

Viata mea s-a schimbat in ultimii 3 ani. 🙂 Foarte mult. M-am vindecat pe multe planuri. M-am mutat cu casa de 3 ori, m-am indragostit de Paul si construim impreuna o relatie de 2 ani, m-am mutat la tara timp de 6 luni pe an.

Ce se intampla in plan profesional este mai greu de explicat. Nu mai lucrez cu designerul Adrian Oianu in forma pe care o stia toata lumea. Si este prima oara cand spuna asta public. Acum Adrian are un alt PR, pe numele ei Monica Potlog. Suntem in continuare prieteni foarte apropiati. Indiferent de relatia mea cu Adrian, voi purta tot timpul pe mine si in suflet creatiile lui, pentru ca ele inseamna „identitate”. Si il voi si promova asa cum stiu eu mai bine. Ii respect munca si brandul pe care le-am construit impreuna in ultimii 9 ani si probabil vom mai colabora pe viitor, punctual.

Momentan, profesional, sunt intr-o perioada de tranzitie, in care adun si „dospesc” tot ceea ce am copt in ultimii ani si tot ceea ce coc acum alaturi de partenerul meu de viata. Ne ocupam impreuna de Casa Noah, o casa de oaspeti de poveste in satul Richis din Transilvania, si organizam excursii cu nemti si elvetieni care vin sa viziteze Romania. Imi place mult filosofia partenerului meu de a aborda lucrurile inedit in zona de turism. Oamenii pleaca fascinati de ceea ce vad, ce simt, ce experiementeaza si asta ne aduce multa bucurie. Stim ca se intorc la ei in tara si vor deveni, gratis, „ambasadori ai Romaniei”. Iar noi am pus umarul la asta. Intr-un context in care imaginea tarii noastre este destul de proasta dincolo de granite, cred ca este important sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a spala impreuna acest contur. Si asta nu o putem face decat daca suntem constienti si mandri de identitatea noastra. Cand port rochiile lui Adrian Oianu, de exemplu, ma simt constienta si mandra de valorile mele de acasa, valori pe care le reprezint. 🙂

Catrinel si Paul, la Casa Noah din Richis_oanabotezatu.roCasa Noah este proiectul de suflet a lui Paul, iar eu m-am alipit la el. Este vorba de case sasesti vechi, pe care Paul le-a reconditionat, le-a ingrijit, le-a iubit si acum le imparte si cu alti oameni. Casa Noah inseamna identitate. Richis este un fost sat de sasi, iar sasii reprezentau o minoritate importanta in Romania. Vin la Richis tot felul de personalitati si personaje din Romania si de peste tot din lume, acolo se intra intr-o alta dimensiune. Oricat de buna as fi eu la cuvinte, povestea de la Richis ma depaseste. Trebuie sa vii sa traiesti experienta pur si simplu. 🙂

Meseria mea de baza este PR-ul. Asta sunt eu si asta fac. Insa, inca nu cred ca am “decojit” de tot scopul meu in viata. Inca lucrez la asta.

UPDATE: E interesant cate s-au schimbat de la inceputul lui noiembrie incoace. E si mai interesant cum a reusit o tragedie sa schimbe harta relatiilor intre oameni si cum a reusit sa ne miste din toate punctele de vedere. Dincolo de teoriile conspiratiei si de viteza cu care s-a reusit, din nou, o anumita dezbinare intre oameni, cred, totusi, din ce in ce mai mult in urma lasata de #colectiv, in umanitate. In oameni. Este un sentiment greu de explicat. In sufletul meu era o mahnire cumplita fata de tragedia familiilor implicate in mod direct, dar in cantitati egale o imensa fericire cand am vazut un popor solidar. Si aici nu ma refer neaparat la iesirea in strada si la dat jos Guvernul. Dupa ce am iesit consecutiv in 2012, 2013, 2014 si 2015, am anumite pareri pe care nu vreau sa le exprim aici.

Ma refer la solidaritatea in a dona sange, in pelerinajul aprinderii de lumanari in fata clubului Colectiv si in toata lumea.

Ma refer ca am vazut brusc oameni normali si simpli care ar fi strans bani si pentru un elicopter, doar-doar pot ajuta cumva victimele.

Ma refer la eforturile mari pe care le-au facut asistente si medici curati in a tine in viata si a ajuta la vindecarea acelor oameni. M-am intalnit cu studenti care alergau la propriu cu pampersi in mana spre spital, fiindca stiau ca e nevoie. Am vazut oameni care nu mai aveau unde sa tina in mana cafele si supe calde in drumul lor spre spitale.

Ma refer la designeri, actori, regizori, dansatori, o intreaga breasla de artisti care si-au donat micile lor venituri pentru a ajuta. Nu conta ca ei din asta traiesc, poate, de pe o zi pe alta. Pai cum sa nu te faca fericit asa ceva? Am si scris la mine pe profil: „E cel putin ciudat ca intr-o tara NESIGURA, eu sa ma simt totusi in SIGURANTA cu atatia oameni misto”. 
La ce lucruri lumesti ai renuntat in ultimii trei ani si cu ce le-ai inlocuit?

Cred ca am renuntat la iesirile de „etalare”, fara scop si fara sens. Doar ca sa apari in poze si sa dai cu semnatura. Merg in continuare la evenimentele care conteaza ca si continut, de la care pot pleca incarcata emotional in sens pozitiv si in care am ocazia sa imi felicit prieteni pentru munca lor. Am redus tot la intalniri si iesiri care chiar conteaza pentru mine si pentru sufletul meu. In urma carora am ceva de invatat. In rest, in cele 6 luni cat stau la Richis, petrec destul de mult in natura si petrecem timp cu oamenii care ne viziteaza.

Si mai e ceva ce s-a schimbat. :)) Am inceput sa gatesc. Ceea ce inainte nu faceam, ba chiar uram. La Richis prepar eu micul-dejun pentru oaspeti si sunt foarte mandra ca toate preparatele sunt homemade, bio si foarte sanatoase. Mi s-a spus ca sunt „regina micului-dejun”. Ei, cum sa nu te bucuri la asa ceva? Poate ca m-am intors la mai multe lucruri lumesti, de fapt. 🙂

 

Povesteste-mi de Casa Noah, locul fericirii tale jumatate de an. Cum a aparut si mai ales de ce? Ce se intampla acolo?

Casa Noah a aparut cu CasaNova. 🙂 A venit, m-a vrajit, m-a furat si m-a dus acolo. Casa Noah este un loc magic, care se afla in satul Richis, judetul Sibiu. Era o casa „nemachiata” cand a intalnit-o Paul, in 1997. El a luat-o, a bibilit-o, a ingrijit-o si a iesit o splendoare. Pe vremea respectiva nu prea se punea problema de turism „la tara”. Asa ca era vizitata cu precadere de nemti, austrieci, elvetieni, francezi. De cativa ani, este vizitata si de romani. Este o casuta tipic saseasca, veche, de pe la 1890, ai carei pereti transpira povesti si energii pozitive. Are o curte cu pomi fructiferi, 2 brazi inalti ce stau de paza si un deal inalt de pe care auzi oile cand ies la pascut. Este un fel de SPA romanesc. De ce SPA? Pentru ca oamenii vin aici pentru a-si incarca bateriile si pentru a-si trage sufletul. Din martie pana in decembrie, casa este deschisa pentru oameni, iar din aprilie pana in octombrie locuim si noi acolo. A devenit a doua „acasa” pentru mine. Paul este un creator in felul lui si cred ca a reusit sa stabileasca un anumit trend in zona. Datorita lui, multi oameni au cumparat si au restaurat case sasesti, asa ca zona a avut foarte mult de castigat. Noi speram din suflet sa se intample acelasi lucru si cu alte zone minunate ale acestei tari.

Cum curge o zi din viata ta la sat?

Ne trezim pe la 7-7.30, eu pregatesc micul-dejun pentru oaspeti si pentru noi. Inainte sa ma apuc de treaba, merg in sat dupa lapte si oua si petrec putin timp pretios cu cainele nostru, Noah. Ii dau sa manance, il perii putin, ii zic doua de dulce si il las si pe el la strada, sa hoinareasca putin. Cand terminam cu micul-dejun, totul decurge diferit in functie de zile. Ne ocupam de nemtii care sunt pe traseu in tara, de rezervari noi la Casa Noah sau mergem in mici excursii organizate, impreuna cu oaspetii nostri. Mergem la Medias cu diferite treburi si dupa-amiaza urcam pe deal sau plecam sa descoperim noi locuri. Daca sunt evenimente in sat sau in zona, participam si noi. Apoi ne vizitam prieteni din alte sate, punem tara la cale la propriu si la figurat. Mai verificam rosiile din gradina, legumele, le mai mangaiem, le mai „stropim” cu doua cuvinte de iubire. Facem gemuri, culegem ceaiuri si le punem la uscat si apoi la borcane, facem siropuri, culegem fructe din copaci. Facem sucuri proaspete, tot felul de preparate vegane etc. Lucruri de genul „amintirilor din copilarie”. Citim, scriem, seara ne uitam la documentare (asta, daca nu adorm eu bustean), meditam, dar mai si lucram. 🙂 Suna o viata boema, dar, de fapt, lucram foarte mult printre toate aceste picaturi de mai sus.

 

Ce ai invatat de cand locuiesti in Richis?

Sa respect natura si mediul inconjurator, sa nu imi mai fie frica si sa am grija de resurse in general. Sa „ascult” animalele. Ele vorbesc. Si sa iau totul „slowly”. Sa nu mai fac lucrurile pe jumatate de respiratie.

 

Cum sunt ritualurile de frumusete ale unei fete de la oras mutata la tara? 🙂

Eu cred ca daca mananci sanatos, iubesti, esti in echilibru si ai un scop in viata (deci daca esti util si nu faci umbra degeaba pamantului), esti frumoasa si se vede asta pe chipul tau. Radiezi. De ce crezi ca sunt femeile insarcinate sau proaspetele mamici asa frumoase? Radiaza inima pe chipul lor. Iar inima lor bate de fericire. Zi-mi tu mie o crema care poate sa faca asta? Ei bine, nu exista. Dar daca tot vorbim de creme, eu ma dau cu multa crema de galbenele si ulei de cocos natural. Am grija sa ma demachiez in fiecare seara si ma machiez doar atunci cand este nevoie, ca sa imi protejez cat mai mult de produse chimicale. Incerc sa beau cat mai multa apa buna, filtrata si sucuri proaspete. Pe par folosesc doar produse naturale si vara il las sa se usuce la soare, rebel. Nu ma mai vopsesc de o perioada buna de timp. Am norocul ca nu am fire albe si atunci imi permit luxul de a-mi lasa inca parul natural. Iar manichiura si pedichiura mi le fac la Sighisoara. 🙂 In Richis inca nu avem salon de cosmetica. 🙂

 

Catrinel si Paul, Casa Noah din Richis_oanabotezatu.ro

Citeam de curand despre lectiile pe care le-ai invatat de la „nebunul” de langa tine. Cine e Paul si de ce a aparut in viata ta?

Paul este barbatul meu din alta viata. A aparut ca sa continuam ce nu am terminat impreuna atunci. 🙂 Este un om frumos, cu o inima mare. Cu o gandire pragmatica, obsedat de sustenabilitate, dar cu un suflet creativ. Mainile lui vindeca. La fel si privirea. Este un om bun de la care am invatat sa nu mai „tip”, din toate punctele de vedere. Si are si 3 copii minunati.
A venit din „cer senin” ca sa ma iubeasca si sa il iubesc. Atat. Nu cred ca poate fi ceva mai profund decat asta intr-o relatie.

 

Cat de greu sau de usor e sa fii fericit in lumea asta?

Acum stiu ca fericirea vine dintr-un echilibru si o stare de impacare interioara. Fericirea e o decizie. Tu decizi daca vrei sa fii fericit sau nu. Dar cred ca „fericirea” este un cuvant foarte mare. Mai cred ca clipele vietii pot fi triste sau cu bucurie. Asta nu inseamna ca ceva trist are menirea sa iti doboare fericirea.

UPDATE : Dupa #colectiv, am urmarit postarile celor din cercurile victimelor acestui teribil incendiu. Am inteles un lucru de la ei. Ca prietenii lor ne-au lasat lectii despre fericire. 
Care sunt fericirile tale?

Atunci cand daruiesc sunt cea mai fericita.

UPDATE : As vrea sa incercam cat mai des daruirea. Emotia aceea care se naste in suflet, dupa ce daruiesti ceva, vindeca multe. 
Ce-ti doresti cel mai mult pe lumea asta, pentru tine si pentru ceilalti? 

Cel mai mult imi doresc ca oamenii sa fie capabili sa castige in lupta cu proprii lor demoni si sa isi gaseasca menirea in viata. In rest, sa fim sanatosi cu totii, la minte si la trup, si Doamne-ajuta!

 

 

 

Foto: arhiva personala

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *