#Interviu. Adina Horga, un om fericit care educă oameni mici

Îmi place să îi prezint aici pe oamenii faini pe care îi întâlnesc. Adina este unul dintre ei, și „fain” e un cuvânt care i se potrivește perfect, doar e din Arad, noh. Este una dintre educatoarele lui David și cea datorită căreia copilul nostru merge fericit la grădiniță în fiecare zi (când nu merge, plânge :)), dar și fondatoarea Grădiniței Bergman – Nature Kindergarten, o grădiniță altfel, care încurajează educația prin joc și joaca în natură și care îi învață pe oamenii mari că oamenii mici se cresc cel mai bine atunci când avem încredere în ei și îi lăsăm liberi.

Interviul cu Adina este prima parte dintr-o serie de trei episoade în care voi încerca să povestesc cum e la grădinița lui David și de ce este el fericit acolo. Și mai ales de ce suntem noi fericiți. După ce o veți cunoaște pe Adina, veți afla multe detalii despre conceptul care stă la baza grădiniței Bergman și, în al treilea episod, despre ce impact psihologic are acest tip de educație asupra copiilor.

Așadar, interviul:

Eşti Adina Horga și ai venit din Arad în Bucureşti că să…?

Atracţia pe care faţă de București a venit datorită diversității pe care am simțit-o aici, în vizitele mele de două, trei zile, o săptămână. Am conștientizat diversitatea și posibilitatea de dezvoltare, atât profesională, cât și personală, și am simțit că instictualului, care funcționează bine pentru mine pe domeniul pe care activez, pot să îi dau o formă și un contur aici. Psihologii și cei din lumea pedagogiei cu care am colaborat mi-au spus mereu că am un instinct extraordinar, așa că am simțit nevoia să îl fructific, iar în 2015 m-am mutat la București.

Cine eşti şi mai ales ce îţi doreşti de la tine şi de la alţii?

Toate rolurile asumate, aşa cum consider eu, de femeie, mamă și educator, m-au ajutat şi m-au făcut să cred despre mine că sunt un vizionar în domeniul educaţiei. Rolul de mamă m-a adus la o conştientizare mult mai profundă a tuturor aspectelor educaționale (iar aici vorbim şi despre autoeducarea mea, educarea părinților, educarea copiilor), pentru că mi-am pus din nou instinctul la muncă, instrumentul fantastic pe care l-am folosit în creştererea copilului meu. Am devenit un părinte extrem de deschis, de relaxat și, cred eu, un părinte care a învățat să își privească și să își înțeleagă copilul. Așteptarea pe care am avut-o dintotdeauna de la mine a fost să blochez toate nevoile pe care aveam tendința să le revărs asupra copilului meu, ele fiind, de fapt, nevoile mele. Înainte de a fi educatorul copilului meu, acel părinte perfect rupt din cărțile corecte de parenting, mi-am dorit să fiu mama copilului meu. Toată această experiență am încercat să o dau mai departe în profesia mea.

În procesul meu de autoeducare, am învățat că cel mai sănătos, pentru mine și pentru stilul meu de viață, este să nu am așteptări de la cei din jur. De aceea, nu îmi doresc nimic de la ceilalți. Cu cât așteptările sunt mai multe, mai ridicate, cu atât dezamăgirile sunt mai numeroase. Timpul pe care îl avem nu ar trebui alocat așteptărilor și dezamăgirilor care provin, ulterior, din acestea, eu așa cred.

 

“Am devenit un părinte extrem de deschis, de relaxat și, cred eu, un părinte care a învățat să își privească și să își înțeleagă copilul.”

Când ai intrat prima dată în povestea asta cu educaţia preşcolară?

Am făcut un liceu de profil, apoi o facultate în domeniu, am fost educator într-o grădiniță care nu era a mea. Când aveam 16 ani, și a trebuit să susțin o lecție deschisă, primul meu gând și prima simțire au fost să fac cumva să aduc fantasticul în lumea copiilor. La vârsta aceea nu aveam o conștiință de sine foarte bine așezată, dar, cu toate astea, simțeam nevoia să creez un spectacol. Eram convinsă că astfel oamenii mici mă vor ajuta și pe mine să fiu educatorul model (educatorul este un model foarte puternic în viața copilului, aș spune chiar unul de bază). La acea lecție deschisă, m-am îmbrăcat într-o buburuză imensă și am stat cocoțată pe o masă toată activitatea. Era primăvară și aveam de studiat insectele, dar era vorba și de o activitate matematică, așa că i-am pus pe copii să îmi numere bulinele negre de pe spate, m-am gândit eu că e o metodă bună de a face matematică.

Practica pedagogică mi-a arătat că împlinirea nu vine prin note, ci prin ceea ce transmiți tu mai departe și ceea ce așezi tu acolo și poate să rămână pe viață. Este foarte important – ca educator, învățător, profesor – să știi că lași o parte din tine în educația copilului din fața ta. Și chiar dacă cei mici nu își vor aduce aminte peste ani de persoana ta, de chipul tău, își vor aminti mereu ce au simțit când au interacționat cu tine. Cred că este un dar să fii educator, un ghid al oamenilor mici care se fac mari (și) sub ochii tăi.

Facultatea, pe care am făcut-o la Cluj-Napoca, m-a dezamăgit un pic, fiindcă ni se impuneau numeroase limite de predare și perioada în care predam efectiv a fost foarte scurtă. Așa că, după ce am absolvit, fiindcă experiența de profesor de limba română la liceu nu m-a împlinit, m-am întors la Arad, unde mi s-a oferit un post de profesor de limba engleză, pe care l-am refuzat din start. Voiam să fiu educator, dar fiindcă deja interacționasem cu sistemul de stat, știam că nu e locul meu acolo, pentru că eu tindeam spre un proces de educare fără limite și îngrădiri. M-am angajat deci la una dintre, la vremea aceea, cele trei grădinițe private din Arad, în 2009, ianuarie. Sistemul privat oferea alte posibilități de dezvoltare, asta era clar, dar am simțit din prima zi că trebuie să schimb ceva și aici și am început să o fac. Mă supărau foarte tare activitățile în care copiii erau nevoiți să stea pe scaune și să repete, ca niște roboți, după mine, diverse informații, informații pe care eu le scoteam pe gură fără suflet, cumva, așa că am început să schimb metoda de învățare.

Fiindcă nu aveam suport material, îmi construiam activitățile folosind materiale pe care le găseam acasă, pe stradă, încercând să aduc cât mai multă realitate crudă în lumea celor mici. Simțeam că e o nevoie de a simți, în primul rând. Absorbția despre care se vorbește în educația preșcolară se face prin simțuri – în momentul în care copilul simte tactil, își pune la treabă papilele gustative, atunci se întâmplă, pentru mine, absorbția de calitate. Am lucrat în grădinița aceea privată șase luni, timp în care nu m-am gândit la procesul de învățare efectiv, ci la bucuria lor de a face lucruri. În zilele noastre, bucuria e tot mai greu de obținut. Când obții un „Uaaaa” de la copii, la începutul unei activități, știi că e extraordinar ceea ce faci. În momentul în care un educator obține efectul „Uaaaau”, jobul nu i se va mai părea job, va simți că trăiește și că oferă. Trebuie doar să fii tu puțin copilul preșcolar din fața ta, de atâta e nevoie. 🙂

 

“Și chiar dacă cei mici nu își vor aduce aminte peste ani de persoana ta, de chipul tău, își vor aminti mereu ce au simțit când au interacționat cu tine. Cred că este un dar să fii educator, un ghid al oamenilor mici care se fac mari.”

 

Ce ţi-a plăcut şi mai ales cu ce nu ai rezonat cât ai lucrat în grădiniţe care nu îţi aparţineau?

Cât am fost angajată în acea grădiniță, a fost o experiență nu foarte plăcută pentru mine, ca educator, dar extrem de folositoare pentru dezvoltarea mea pe mai departe. Pentru nu știu ce motiv, cei din conducere îmi știrbeau zilnic stima de sine. Mi se spunea săptămânal, habar nu am de ce, că nu voi avea niciodată o funcție de conducere, ci voi fi doar un angajat mereu. Acela a fost factorul decisiv pentru mine, așa că, într-o zi de aprilie, m-am trezit și m-am gândit ce ar fi dacă. Am avut suport din partea familiei, am avut locul, știam că pot dormi în altă parte și că pot transforma casa într-o grădiniță. M-am gândit ce pot vinde la 22 de ani, ce pot amaneta, și am făcut asta. Mi-am vândut o colecție de DVD-uri, mi-am vândut toate bijuteriile, inclusiv verigheta, și, cu o investiție minimă, am pornit pe acest drum.

Timp de trei luni am fost zugrav, tâmplar, administrator. În momentul în care am făcut grădinița, m-am gândit la ce m-ar fi făcut pe mine fericită, dacă aș fi fost copil, în 2010. Am început cu o mână de copii literalmente, cinci copii, și, timp de un an, am fost și educatoare, și femeie de serviciu. La un an de la deschiderea grădiniței, aveam deja 30 de copii, împărțiți în trei grupe. Nici nu știu cum s-a întâmplat asta, căci tot anul acela eu l-am trăit ca prin vis, toate lucrurile s-au petrecut o viteză mare, accelerată, am rămas și însărcinată, iar luna septembrie 2011 m-a prins cu o grupă nouă de copii și însărcinată în opt luni. 🙂

Ce ai învăţat în toată această perioadă, de la deschiderea primei grădiniței până azi, când ai încă grădinița din Arad și, de un an aproape, una și în București?

Lecțiile sunt nenumărate, pentru că implicarea în acest domeniu este una diferită de implicarea în alte businessuri, deoarece lucrezi cu ce are omul mai de preț, copilul lui, și toată legătura pe care o stabilești cu “clientela” poate nu o stabilești nici cu cei mai buni prieteni din viața ta. Pentru ca unui copil să îi fie bine, ai nevoie de o legătură foarte puternică, tu, ca educator, cu părintele copilului, o legătură în care sinceritatea să stea la bază și în care ambele tabere trebuie să înțeleagă că este absolut necesar ca această colaborare să fie benefică pentru dezvoltarea copilului. Acest domeniu m-a învățat că nu e necesar să îți propui praguri și scopuri și m-a învățat să fiu gata să primesc în permanență, în casa mea, copii noi. Copii pe care tu, educator, să înveți să îi iubești, să îi apreciezi și, după ce îi ajuți să se deschidă și să te iubească și ei la rândul lor, să știi că tot ce ai de făcut pe mai departe este să te mulezi pe nevoile lor.

 

“În zilele noastre, bucuria e tot mai greu de obținut. Când obții un „Uaaaa” de la copii, la începutul unei activități, știi că e extraordinar ceea ce faci. În momentul în care un educator obține efectul „Uaaaau” la copii, jobul nu i se va mai părea job.”

 

Poate oricine să fie educator și să iubească niște copii care nu sunt ai lui?

Nu cred că oricine poate face asta. Și o spun prin prisma experienței mele cu educatoarele cu care am colaborat. Eu, ca pedagog și formator, pot oricând să lucrez cu o persoană care nu are studii de pedagogie, dar nu pot să lucrez cu un om cu foarte multe diplome și foarte puțină deschidere în lumea copiilor. Când există iubire – față de un copil, o casă, un obiect, o împrejurare – se apasă foarte multe butoane în interiorul persoanei care iubește. Dacă iubirea pentru copii stă la bază în munca ta de educator, tu te poți transforma în permanență. Dacă nu există iubire, totul se întâmplă mecanic, și ultimul lucru de care au nevoie copiii este lipsa de autenticitate și de simțire.

Cât de mult ţi-a luat pui în practică ideea de a deschide o grădiniță în București?

Când m-am mutat la București, îmi repetam eu mie non-stop că nu voi mai deschide o altă grădiniță, mai bine să mă concentrez pe ateliere pentru copii și cursuri pentru părinți. Dar pentru că iubirea pentru anumite lucruri aduce cu ea și o doză de dependență, în noiembrie 2015 au început să încolțească în mintea mea tot felul de idei. Am început, în acea perioadă, să îmi duc fiul la o grădiniță unde totul se petrecea mecanic, nu simțeam nimic, nici eu, nici el. Motivată, deci, și de experiența și de trăirile unei mame cu un copil preșcolar, am început să caut soluții. Am știut că trebuie să deschid o grădiniță și, după multe discuții cu mine însămi, am ajuns la concluzia că pot. Iar în octombrie 2016 grădinița a fost deschisă.

Cum și când ai decis, ca educator și fondator de grădiniță, să abordezi altfel educația? Să duci, de exemplu, copiii la pădure, de câteva ori pe săptămână. Care a fost începutul?

De când am deschis grădinița de la Arad, la fiecare venire a primăverii – momentul acela clișeistic numit de renaștere a naturii – simțeam că eu, educator, mă sufoc în spațiul grădiniței: aceiași pereți, aceleași camere, aceleași lucruri zi de zi. Așa că, pe perioada verii, în fiecare vineri, plecam cu copiii în afara Aradului, la iarbă verde – așa am numit, inițial, ieșirile noastre. Bineînțeles că am observat că cei mici abia așteptau ziua de vineri și că, de fiecare dată când venea toamna, era o mare dezamăgire: știau că urmează să stăm foarte mult închiși, din nou, în sălile de clasă. La început, deci, ieșirile noastre aveau loc doar vara, în iulie și august. Nu făceam alte activități, doar un picnic. Lovindu-ne însă de tot felul de situații, de la servirea mesei, la strângerea farfuriilor din plastic, am început să îi învățăm pe cei mici să respecte mediul natural și spațiile verzi. După un an, deja părinții ne spuneau că, atunci când se plimbă cu cei mici prin parc, aceștia adună gunoiul sau sticlele de plastic. Micile noastre lecții de respectare a naturii se integrau deci, ușor, ușor, în obiceiurile lor de viață. Treptat, am început să mărim perioada de ieșiri în natură, la pădure, pe lângă lacuri, de la două luni – la trei, apoi patru luni.

Din 2014, am prins curaj și am început să îi ducem în natură, periodic, și în sezonul rece. Nu studiasem pe atunci conceptul de forest kindergarten, dar simțeam că e un lucru benefic. Cei mici au devenit mai puțin agresivi, au început să înțeleagă conceptul de iubire față de natură, dorința de a proteja, de a ocroti. În umă cu trei ani, am început să caut cărți și documente de specialitate, care să îmi povestească despre beneficiile scoaterii copilului din mediul intern, dintre cei patru pereți, în afara lui. Dorința de a petrece cât mai mult timp în natură a crescut și la mine, rapid, de la lună la lună. Mă gândeam că dacă eu, ca adult, cu simțurile mele atrofiate de grijile de zi cu zi, mă uit așa mirată la minunile naturii și mă bucur de ele, cu siguranță la cei mici e și mai puternică simțirea.

Primul lucru care m-a frapat când am ieșit cu cei mici la pădure a fost dorința lor de a explora și de a cunoaște mediul respectiv fără să fie ghidați să facă ceva anume. Știam cât de mult le place celor mici să frământe pământul cu mâinile lor, iar la pădure puteau face asta liberi și îi observam cu câtă plăcere făceau – asta. Fără să le spună cineva, alegeau, în mod natural, să sape cu mâinile lor pământul din jurul trunchiului copacilor. Copiii simt foarte bine sursa vieții. 🙂

 

“Mă gândeam că dacă eu, ca adult, cu simțurile mele atrofiate de grijile de zi cu zi, mă uit așa mirată la minunile naturii și mă bucur de ele, cu siguranță la cei mici e și mai puternică simțirea.”

 

A fost dificil să găseşti educatorii şi colaboratorii empatici pe care ţi-i doreai şi cu care să ai chimia necesară unui astfel de proiect?

Procesul de recrutare a fost unul natural, așa cum îmi place mie să se desfășoare lucrurile. Unele persoane mi-au fost recomandate, altele m-au contactat, exprimându-și dorința de a lucra într-un asemenea sistem cu cei cei mici, iar pentru mine asta a însemnat foarte mult. Din nou, m-am pregătit mult pentru interviurile din București, motivându-mă să simt cât mai mult și să fiu atentă la persoana din fața mea. Pe mine mă interesează căldura și bunul-simț ale omului, aspecte înnăscute ale persoanei respective, care construiesc personalitatea educatorului. Trebuie să te uiți în ochii unei educatoare și să vezi dacă există o mică sclipire acolo când e vorba de copii, iar eu asta am făcut, cu atenție, mereu.

Când am un interviu cu o educatoare, vorbesc foarte mult cu ea despre copii și aștept de la ea să vorbească despre copii. Este absolut necesar să existe deja dezvoltat acest atașament față de cei mici. Apoi, mi se pare esențial să existe un control de sine foarte puternic, pentru că eu cred că etichetele puse copiilor, chiar și la nivel mental, sunt extrem de nocive – copiii ne citesc gândurile, emoțiile, sentimentele. Importantă este, de asemenea, deschiderea pe care o are educatorul față de copil și dorința de a învăța din experiența lui cu fiecare copil în parte.

Tu eşti şi unul dintre educatorii de la Bergman, nu numai directoarea grădiniţei. Cum împaci ambele roluri?

Uneori, dezamăgești foarte tare că nu ești directorul din birou, se supără oamenii că nu revii la timp cu un e-mail promis, mai ratezi colaborări care, poate, te-ar duce spre culmile succesului, eu am ratat multe ocazii de a fi speaker, de exemplu. Dar nu pot să zic că există un regret foarte mare, pentru mine este mai important ce duc mai departe cu copiii. În poziția de director de grădiniță, mă consider norocoasa mamă a 30 de copii. Dacă sunt în grădiniță și am chestiuni administrative de bifat, chiar dacă educatorii sunt la clase, există mereu această nevoie a mea de a vedea și de a mă asigura că cei mici sunt bine, sunt fericiți. Copiii mă fac să mă simt veșnic tânără și fericită. Le-aș lăsa pe toate deoparte doar ca să stau toată ziua cu copiii. Recunosc, nu îmi place partea administrativă, ba chiar uneori mă descurajeză foarte tare, fiindcă mie îmi place mult contactul cu oamenii, dincolo de ecranul laptopului. Admit, e prioritar pentru mine să joc 1,2,3, la perete stai! în loc să fac o factură, sunt ușor rebelă din punct de vedere administrativ.

 

“La un educator, mi se pare esențial să existe un control de sine foarte puternic, pentru că eu cred că etichetele puse copiilor, chiar și la nivel mental, sunt extrem de nocive – copiii ne citesc gândurile, emoțiile, sentimentele.”

 

De ce ţi-a fost frică cel mai tare?

De copiii crescuți într-un oraș mai mare, unde există mai multe aspecte care au un anumit impact la nivel emoțional, cognitiv, asupra lor. Singura mea întrebare, pornită dintr-o frică, a fost dacă voi reuși să îi înțeleg, să îi cunosc, să îi ajut să se dezvolte pe mai departe. Nu mi-a fost frică de părinți și nu îmi este fiindcă, așa cum am mai spus, eu nu am așteptări de la nimeni și respect particularitatea fiecărei familii, cu mențiunea că mă doare și sufăr puțin când văd că ideologiile, valorile și principiile unei familii nu se răsfrâng în mod sănătos asupra copilului. Am văzut, deci, că oamenii mici de aici sunt diferiți de cei din provincie și m-am temut, poate, că nu îi voi înțelege, de aceea am încercat să îmi strâng toată energia, toate cunoștințele, am citit foarte mult înainte să deschid grădinița de aici, pentru că mi-era frică de faptul că nu mă voi ridica la așteptările lor, neștiind ce fel de așteptări au ei de la mine.

S-a întâmplat să ai vreun moment în care să crezi că nu va merge proiectul Bergman?

Nu m-am gândit nicio clipă că nu va merge, asta pentru că am o relație foarte bună cu mine și știu cât de mult mă pot motiva și cât de mult pot lucra cu mine pentru ca lucrurile să meargă în direcția în care îmi doresc. Bineînțeles, exista posibilitatea să nu funcționeze, dar nu m-am gândit la asta și nici nu cred că ar fi trebuit să mă gândesc, pentru că, repet, avem prea puțin timp la dispoziție și e foarte important să credem și să știm despre noi că, atâta vreme cât îți dorești ceva cu adevărat, acel lucru se va întâmpla. Atâta timp cât devii un pic obsedat, cel puțin o perioadă, de ceea ce faci, iar această obsesie aduce cu sine informație multă, dorință de muncă și mai multă, asta îți va da putere și orice piedică va fi prea mică.

Eşti un antreprenor fericit?

Mai mult decât un antreprenor fericit, sunt un om fericit. Știu că ar trebui să vorbesc despre mine cu apelativul de antreprenor, dar eu sunt doar un om care face educație, are multe greutăți, dar are și multe momente frumoase, este firescul lucrurilor să fie așa. Cred că ar fi trist pentru oricine ca drumul să fie perfect pavat, ca drumul să meargă lin, să nu existe curbe, gropi, noroaie, obstacole care să facă din noi ceea ce suntem. Greutățile puse lângă momentele frumoase din viața noastră ne fac mai frumoși și mult mai autentici.

 

Adina, la grădiniță:

Adina și David, la pădure

 

Foto: portret Emil Costruț, fotografii cu copiii și cu echipa – pagina de Facebook a grădiniței Bergman 

 

***
În episodul al doilea, ce va fi publicat săptămâna viitoare, veți putea citi, în detaliu, despre ce înseamnă o grădiniță cu abordare holistică și care pune accent pe educația în mijlocul și cu ajutorul naturii. 

0 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *