#Interviu. Alexia, ilustrator: „Primul proiect a venit la o lună după ce am decis că nu voi da la facultate”

Am băut odată o cafea cu Alexia, era toamnă și era frig tare afară. Atunci, după ce am stat la povești vreo două ore, am început, în minte, acest interviu. La multe luni distanță, iată că ne-am făcut timp, și eu, și ea, să punem laolaltă niște întrebări și niște răspunsuri.

Alexia e unul dintre oamenii care au ajuns la mine prin Facebook (mereu am zis și voi zice că mie Facebook-ul mi-a adus multe lucruri bune 🙂 ), iar mai jos este un interviu cu bucuria asta de om care face lumea (mai) frumoasă prin vorbe și desene.

 

Sunt un mare fan al pozelor pe care le pui pe contul tău de Facebook. E în ele multă liniște și multă bucurie și mai ales multă emoție și, mereu, poveste. Cât de greu sau de ușor e să faci mereu poze minunate? 🙂

Asta e una din întrebările mele preferate, pentru că, în cazul meu, nu e vorba despre poze, cât despre viața pe care încerc să mi-o construiesc. Toată febra Instagramului de acum trei ani mi-a dat un impuls să mă monitorizez, să țin un jurnal. Am încercat, și insist pe asta, mai ales acum, ca aceste imagini să fie bucăți reale din viața mea. M-am educat să țin spațiul pe care lucrez curat la ceas de seară, pentru ca dimineața, la cafea, să îl găsesc mai motivant. Am căutat apartamente luminoase în care să locuiesc și să lucrez, pentru că lumina este o parte esențială din setul meu de nevoi. Încerc să nu forțez nota în zile în care viața nu-mi dă momente de care să mă bucur. Pentru mine a fost un întreg proces care m-a învățat că pot avea ce îmi doresc și că totul ține, la urma urmei, de tabieturile pe care ți le educi. Sunt dezordonată, încă lucrez la asta, iar uneori mă bucur de perioada în care eram pasionată de fotografie, pentru că acum, când sunt pusă în poziția în care să scot o imagine dintr-un context oarecum banal, observ că mă ajută.

Cine ești tu, fata care se vede rareori în pozele de pe contul ei de Facebook? Ce îți place, din ce trăiești, câte pisici trebuie să mulțumești în fiecare zi?

Ce observație bună ai făcut! Ce-i drept, am renunțat să mai pun foarte multe poze cu mine pe Internet. Dintr-o nevoie de a-mi păstra cât mai multă intimitate pentru mine, cred. Cu cât cresc numărul de oameni care privesc ce fac, cu atât simt nevoia să mă rezum la a-mi arăta proiectele și cam atât. În ultimul an, internetul m-a învățat să fiu mai strictă în a-mi împărtăși experiențele personale, pentru că oamenii nu știu unde sunt limitele.

Eu sunt Alexia, am patru pisici, lucru care nu mă definește, în pofida aparențelor. Citesc pe cât pot de mult și încerc să-mi stăvilesc zi de zi dorința de a-mi lua picioarele în spate și de a călători ici și colo. Mi-am asumat acum ceva vreme rolul de burete și fiecare zi e un lung proces în care învăț de la oamenii din jurul meu, parte importantă din rutina zilnică. Trăiesc din ilustrație, din proiectele pe care le primesc și din cele pe care mă încumet să le pun pe picioare, atunci când nu schimb boabele de ieri cu boabele de azi din bolurile motanilor sau atunci când nu curăț blana de prin casă.

Îmi iau pauze de nuvreausăfacnimic și sper ca, în timp, să pot să jonglez mai bine cu timpul pentru mine și timpul pe care îl ofer joburilor. Pe Facebook se vede rareori pesimismul și pragmatismul. Pe Facebook nu se văd toate hopurile care m-au adus unde sunt și nu se vede tristețea care-l face pe om să înfrumusețeze ce are în jur. Pe Facebook nu se văd nici orele petrecute la birou, zilele din calendar în care programez spălatul pe cap și serile în care cântăresc dacă ar trebui să beau energizant sau cafea. Cred că e în natura umană ca cei ce consumă contentul dat de noi să ignore aceste părți, chiar dacă avem dorința de a le expune. Imaginea artistului înconjurat de căni de ceai și de pisici e mult mai liniștitoare, deci nu blamez.

Fabule în lucru, pe masa Alexiei

 

Pictezi pentru cărți și pictezi pentru diplomele copiilor de grădiniță (am și eu una acasă, a lui David 🙂 ), pictezi pentru farfurii și pentru plase din textil și pentru păturici pentru bebeluși. De când pictezi, cum a început această mare dragoste care îți ocupă timpul?

Pictez de când mă știu, sau, mai bine zis, desenez. Am fost încurajată de mică să citesc, iar desenul a fost poate o metodă de a-mi umple timpul în care nu ieșeam în fața blocului cu copiii. Am fost destul de izolată din punctul ăsta de vedere, așa că mi-am găsit activități. Nu cred că am prevăzut vreodată că voi face asta la modul la care o fac acum. M-am văzut ba arhitect, ba veterinar, lucrurile au fost mereu incerte. Ce nu mi-am dorit niciodată a fost să am constant contact cu oamenii la locul de muncă, și fix asta am ajuns să fac. Sunt dăți când ajung să închid laptopul și telefonul ca să mă izolez de bucata asta din meserie.

 

Cum îți alegi temele pe care le pui în desenele tale?

La mine e destul de simplu: am o imaginație lucrată. În sensul în care ideile-mi vin din ce ajung să citesc sau din experiențele pe care le am de zi cu zi. Cred că sunt genul acela de om care are nevoie de ajutor. Când e vorba de cărți, e mult mai simplu, ori așa am crezut prima dată. În timp, am învățat că lucrurile stau altfel, iar asta am observat doar prin prisma lucrului cu copii. Nu am niciun proces prin care selectez ce anume să lucrez și ce nu. În general, caut să spun povești.

Mure

 

Ce-ți place să desenezi cel mai mult și mai mult?

În perioada asta, plante, natură. Mi-am lansat o provocare, în iarnă, de a învăța o anume tehnică de care mă feream. Am avut câteva luni în care m-am simțit de-a dreptul pierdută, după o perioadă de lucru fără weekenduri (lecție importantă) și mi-am spus că trebuie să îmi revin cumva și să îmi reintru în ritm. Planul a fost să pictez o frunză pe zi, apoi o plantă pe zi, pentru a mă obișnui cu apa, cu pigmenții, și pentru a mă obișnui să am încredere în instrumente. Am ajuns să simt mai bine pensula, să cunosc cantitățile de apă și cât de tare să ating pigmentul, pentru a ajunge exact la rezultatul la care speram. Cred că a fost un declic pe care l-am trăit atunci. N-am mai simțit presiunea deadline-urilor, care au fost prezente începând cu primul job de ilustrație pe care l-am avut și pe care eram complet habarnistă cum să le manageriez. Am ajuns să mă epuizez fizic și psihic, sănătatea să mă lase, și uite care era calea spre liniște: ilustrația. Cred că, de fapt, eu de anul ăsta am început să cresc și să evoluez profesional. Anii dinainte au fost o introducere plină de ceață și haos. Așa că da, plante. Odată cu preferința asta a venit și o mai mare sete de a observa ce e în jurul meu, în special natura.

 

Care-i ritualul tău de creație – dimineața, la prânz, noaptea? Cu pauze mici și dese sau cu ore neîntrerupte de nimic, pe soare sau pe ploaie, în liniște sau pe muzică? Detalii, detalii, detalii.

Oh, aș vrea să-ți răspund ordonat la întrebarea asta. Încă lucrez la startul zilei, se pare că biroul curățat și ordonat nu-mi este suficient.

Acum o săptămână am învățat ca primul lucru pe care îl fac dimineața să nu mai fie scroll-ul în notificările de pe telefon (care pot însemna un mail foarte panicat sau oameni care, în general, au nevoie de lucruri). La noi în casă, cafeaua o face Cătălin, pentru că el este cel matinal, așa că scap cu plăcere de un task. Problema e că îmi beau cafeaua la laptop. Programul meu este ori foarte agitat, ori într-o stare de alertă continuă, așa că mă adaptez.

În zilele mai line, iau o carte sau un ziar și mai citesc una, alta, pe alocuri cu voce tare, pentru Cătălin, pe care deseori îl deranjez de la propria-i lectură (spre disperarea tuturor, fac asta). Aici se termină. Urmează muncă, pauze de masă, pauze de citit pentru când am stat prea mult timp cu capul aplecat sau cu umerii încordați. Asta e neplăcut uneori, că nu-ți dai seama cât de repede trece timpul pe lângă tine și realizezi că ești înțepenit în aceeași poziție de ore bune.

Când lucrez, prefer să ascult documentare, lucruri care mă țin atentă și focusată, din care învăț ceva nou. Nu îmi place să ascult muzică, mă defocusează și simt că pierd timp. Prefer să dau muzica tare când fac curat sau când îmi beau cafeaua, în orice caz, când nu trebuie să fiu atentă la altceva și când pot fi atentă doar la sunat. În ce privește vremea: lucrul pe ploaie e starea ideală în care mă pot afla, eventual cu un ceai cald lângă și cu o supă de tăiței pe foc. Îmi place toamna, mă bucur mult de ea acum. Mi-aș dori tare mult o casă. Am tot vrut în perioada asta să mă izolez câteva săptămâni la sat, după o săptămână de pace acolo, dar nu mă lasă orașul. Face cumva și îmi mai dă un task.

Alexia, între două mari iubiri: cărțile și pisicile

 

Care-i treaba cu deadline-urile? E adevărat că sunt cele mai mari neplăceri ale unui artist? Cum le tratezi?

Cum spuneam, pe mine anul trecut m-a educat mult, pentru că am văzut în ce stare te poate aduce stresul. Cred că le tratez cu precauție acum. Am învățat să nu mă mai panichez, asta cred că e cel mai important. Acum, sinceră să fiu, nu-mi au seama dacă pur și simplu nu-mi pasă atât de tare sau dacă asta e starea de om normal, în care faci ce trebuie să faci fără să disperi sau să vezi totul ca pe un capăt de lume. Cert e că țin mereu de deadline-uri, iar dacă proiectul e flexibil, anunț din timp. Cred că m-am obișnuit mai degrabă cu ritmul proiectelor și al perioadelor. Încep să simt când totul se liniștește, dar și când oamenii o iau razna. Sunt perioade și perioade.

Din fericire, încep să am proiecte de carte cu termene mai lungi și este exact situația pe care mi-am dorit-o, în care am luni întregi să gândesc un proiect. Cea mai mare neplăcere a mea în ce privește deadline-ul este tocmai partea de încheiere a unui proiect, când trebuie făcute facturi, trimis materialul etc. E-mailurile, în general. Tot în perioadele astea am învățat să țin telefonul pe silent, pentru că îmi poate strica ritmul, care deseori e esențial. Poate că, de fapt, am învățat cum să mă protejez de starea de deadline, pentru că da, te poate da peste cap îngrozitor – mai ales dacă se suprapune cu altele, sau dacă ai proiecte decalate din motive care nu țin de tine.

Ilustrație de Alexia pentru cartea Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat, de Iulian Tănase

 

Ți-ai imaginat dintotdeauna că vei trăi din artă?

Nu. Nu mi-am imaginat niciodată ceva anume. Devenisem foarte pesimistă în ultimii ani de liceu. Partea financiară a jucat un rol decisiv în deciziile pe care le-am luat, și care m-au adus unde sunt acum. Au fost circumstanțe care m-au ajutat să mă întrețin de mult timp, lucrând freelance în data entry sau ca online assistant printr-un faimos site de freelancing. A fost sursa pricipală de venit, la care am renunțat când proiectele de ilustrație au început să-mi ocupe mai tot timpul.

Primul proiect de ilustrație a venit la o lună după ce am decis că nu voi da la facultate, pentru că nu am găsit ceva care să mă motiveze destul de tare să trec prin cheltuielile de a mă susține acolo, cumulate cu cele de acasă. Faptul că l-am cunoscut pe Cătălin și că puteam împărți dările a fost un plus. Una peste alta, într-o dimineață i-am spus că nu voi da la facultate în acel an (oscilam între fotografie, design sau sociologie) și că voi încerca să continui cu ce fac, iar dacă se va ivi vreo ocazie să intru în industria creativă, bine. Dacă nu, mă vedeam lejer ducând ceaiul la masă prin vreo ceainărie. Ce am simțit mereu a fost că nu va fi ușor și că va trebui mereu să găsesc o cale să mă descurc. M-a ajutat să suport mai bine perioadele în care nu aveam nimic, iar rolul lui Cătălin, care era freelancer de opt ani, în același peisaj la care speram, mi-a confirmat în timp că nu e dracul așa de negru și că o șansă tot ar exista.

 

Cu ce altceva îți mai umpli timpul, în afară de pictură?

Cărți, iar asta devine o problemă de hoarding deja, pentru că timpul nu mă ajută să termin în timp util cât mi-aș dori. Altfel, brodez și sper ca într-o zi să învăț să folosesc mașina de cusut pe care mi-am cumpărat-o când aveam timp liber. Stau mult în casă, pentru că, spre surprinderea tuturor, am mereu cum să îmi ocup timpul și să fiu fericită făcând asta. Îmi place și să mă plimb, așa că îl mai smulg pe soț de la birou și dăm o fugă pe străzi sau mergem la film. În ultimul timp planificăm călătorii, sper să ne iasă.

 

Cât de mult crezi că depinde succesul în profesie, orice profesie, de relaxarea cu care îți faci treaba?

Nu cred că succesul depinde de profesie. Cred că depinde mult de constrângerile pe care reușești să le depășești tu cu tine. În cazul meu, succesul a depins de multe povești care m-au învățat să trec mai ușor poate prin perioadele dificile din viața la muncă. Relaxarea vine din siguranța și din încrederea pe care o ai tu în tine, iar bucuriile pe plan profesional te ajută ca să-ți confirme că locul tău e acolo și că ești conform cu cerințele postului. La naiba, e îngrozitor să simți că nu meriți poziția în care ești! 🙂 Îți trebuie multă ambiție și multă forță să greșești fără să te superi pe tine. Eu am greșit mult, practic am învățat din greșeli babane lucruri care acum sunt la ordinea zilei: negocierea unor contracte, planificarea taskurilor, acceptarea unor joburi etc. Fiecare experiență, cât de rea, îmi dă un șut și mă împinge înainte. Mă uit acum în spate, când eram frustrată că păream picată din cer cu lumea sceptică în jurul meu, și-mi spun că e mai bine cu chin decât cu de-a gata. Ăsta e poate unul dintre motivele pentru care nu accept ușor poziția în care să mă ghideze cineva sau să mă împingă de la spate pe plan profesional. Cred că sunt prea obișnuită cu greul ca să îmi vină ușor să fug către scurtături, care, știm cu toții, sunt în orice industrie.

 

Cât de tare ești împăcată cu viața în România? Te-ai gândit vreodată că bucuria e în altă parte?

Sunt atât de revoltată, că fiecare discuție pe care o am pe subiecte socio-politice ajunge să mă sece de energie și să mă lase cu fața roșie și cu un nod în gât. Visul de a pleca la studii în afară și faptul că am dat devreme nas în nas cu realitatea mi-a deschis oleacă ochii, în sensul în care am înțeles că lucrurile sunt mai complicate decât mi-am imaginat eu. Ne gândim să plecăm, sigur. Perspectiva de a crește un copil aici îmi dă frisoane și mă face să mă simt vinovată, pentru că e o parte de viață pe care mi-o doresc indiferent de țară. Pentru noi nu ar fi imposibil să plecăm, dar ar însemna să lăsăm aici o siguranță financiară a zilei de mâine, pe care abia de curând am dobândit-o. Nu ne simțim confortabil cu sentimenul ăsta – simțim poate că ne complacem, dar înțelegem de ce ne dorim să ne mai bucurăm puțin înainte de a o lua de la zero. Ca freelancer, în afară, e greu să pleci dacă nu cunoști pe nimeni și dacă nu ai resurse financiare sau ajutor în sensul ăsta. Dacă o vreme am sperat să poate fi mai bine, m-am convins că România are fix ce merită. Visez la alte orașe și locuri. Visez și sper.

 

Care-i partea nevăzută și neplăcută a vieții de artist, dacă există una?

Pentru mine, bucata de oragnizare este cea mai neplăcută. Aia în care am de scris facturi, de trimis contracte, de revizuit contracte, de negociat, ping-pong-uri interminabile de e-mailuri care, în definitiv, îmi blochează timpul pe care ar trebui să-l petrec pictând și mă frustrează. E neplăcut să lucrezi cu oameni care par picați din lună, care pentru o vreme te fac să simți că lumea ta e utopică și că lumea lor reflecă realitatea. Cel mai neplăcut e să lucrezi cu oameni care, cu toate că și ei la rândul lor sunt furnizori, nu știu să lucreze cu furnizorii, nu știu să comunice și să își facă meseria. Încep să mă întreb în ultima vreme ce mă deranjează mai tare: incompetența sau impertinența. Cred că a doua, în industria asta, e mult mai deranjantă. Mereu am apreciat oamenii care acceptă că greșesc și vor să învețe. Dar toate astea te învață că sunt oameni și oameni, iar tu trebuie să fii flexibil și adaptabil fără să îți calci principiile în picioare.

 

Știu că, din când în când, organizezi și cursuri restrânse de pictură. La ce sunt bune? Cui folosesc și mai ales cum?

Când reușesc să le strecor și să se pupe planetele, mai fac. Am gândit trei ore de stat la povești și pictat, plecând de la tehnica despre care ți-am povestit mai sus, pe care am învățat-o exersând și care m-a ajutat să trec peste perioade nu tocmai frumoase. Mi-a fost tare drag fiecare cursant, pentru că au fost oameni cu pasiune pentru ilustrație, dar și oameni care n-au mai ținut pensula în mână din școala generală. Să le vezi chipul luminându-se când învață să pună pigmentul pe hârtie este de neprețuit. Mi-am spus că poate fi o metodă bună de relaxare după job, iar cei ce vor să facă asta pot prinde informația în cele trei ore, pentru că, în definitiv, este foarte simplu. Secretul sunt exercițiul și răbdarea, e un fel de terapie, aș zice.

 

Crezi că există în fiecare dintre noi o bucată de artist ascunsă bine?

Cu siguranță, iar asta se vede la copii. Izvorul ăla de creativitate și imaginație e infinit. Lupta e cu noi, să nu pierdem ce am primit. Din ce mi-am dat eu seama, bucata asta de artist, dacă o tai pe din două, ai să vezi că la mijloc are un nucleu de curiozitate. Curiozitatea ne-o pierdem încă de la primul contact cu alte grupuri de oameni. Nu intru în discuția despre învățământul românesc, pentru că știm cu toții că trebuie să fii „conform standardelor”. Pe mine asta mă întristează foarte tare când interacționez cu copii de 6-7 ani, pentru că văd efectele oamenilor din jur asupra lor. Știi cât mă bucur când dau de un copil curios, care are o sete din aia de a cunoaște ce are în jur, că începi și zâmbești tâmp privindu-l? Trebuie doar să avem grijă de noi și de cei din jur.

Măzăriche

 

Cum erai tu când erai mică – ce-ți doreai să te faci când vei fi devenit mare?

Nu cred că pot să îți descriu cum eram. Nu am fost nici fericită, nici tristă. Iar asta s-a văzut și se vede în cea care sunt acum. Mi-am dorit să fiu arhitect, veterinar, designer de interior, designer de haine, fotograf… cine mai știe!? De prin clasa a 5-a am înțeles că voi fi ce nu se așteaptă nimeni și poate că, totodată, ce nu-și dorește nimeni. Din toată combinația asta, am ieșit așa. Nu cred că au „prevăzut” nici profesorii, nici cunoscuții, cum aveau să evolueze lucrurile, pentru că o vreme, din liceu, le-am lăsat la voia întâmplării.

 

Care e cea mai frumoasă și mai colorată amintire a copilăriei tale?

Colorată, nu. Dar camera în penumbră a bunicilor, unde dormeam la prânz după ce ascultam jumătate de poveste, n-are să plece din capul meu prea târziu. Pe patul care la vremea aia mi se părea imens, trona mereu o cuvertură bleu, cu franjuri, dintr-un material subțire, dar foarte greu în același timp. 🙂 Nu cred că am amintiri „colorate”. Îmi aduc aminte de lucruri banale: cum ascultam muzică lăutărească veche, cum mâncam în familie de sărbători sau aniversări, cum hrăneam prepelițele bunicilor pe care le țineau în mansarda casei, ori cum decupam forme în cojile de portocale. E un pattern în cazul meu, nu rețin bine momentele în care sunt fericită sau am o bucurie mare, cât le rețin pe cele banale, din cotidian. Petru mine bucățile astea sunt cele mai prețioase, pentru că am învățat să apreciez „liniștea colibei”.

 

Care sunt marile și micile bucurii ale vieții tale, ce te bucură, ce te fericește?

Sunt foarte mulțumită când mă pot bucura de liniștea de acasă. Acest acasă pe care o vreme l-am pierdut complet. Îmi place să am timp de toate lucrurile pe care vreau să le fac în zi (care sunt atâtea!). Cred că micile bucurii de zi cu zi: ceaiul băut dimineața cu o carte, un proiect dus la bun sfârșit, un mesaj frumos, o propunere faină, o plimbare, aer, ploaie… sunt bucăți de viață care îmi dau energie și forță să trec peste multe.

Lucrurile sunt foarte fragile, în majoritate.

 

PS: Pe Alexia o găsiți, cu toate poveștile ei desenate și nedesenate încă, pe www.alexiaudriste.com

 

Fotografii: Cătălin Olteanu, arhiva personală

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *