Nu-i acasă Moș Andrei

By , , , , Permalink 4

Zilele trecute, ai mei au înmormântat un moș. Nu era rudă de sânge cu noi, dar era de-al nostru — ne știa de mici, a mâncat cu noi la masă de zeci și zeci de ori, a dansat la nunțile noastre, ne-a ținut copiii în brațe. Bunica i-a botezat un băiat moșului ăstuia, iar părinții mei i-au cununat acel băiat, când acesta s-a făcut bărbat; de atunci moșul a făcut parte, cumva, din familia noastră. Când s-au mutat ai mei la țară, veniți de la oraș, moșul a fost singurul de pe uliță care i-a primit cu prietenie.

 

Moș Andrei, căci așa îl chema, a murit de boală. Aceeași de care moare tot mai multă lume. Bine, medicii i-au zis că o duce mai mult dacă, după operație, renunță la alcool și la țigări. Nu a putut să o facă. Sau poate nu a vrut.

Rămas văduv de câțiva ani, Moș Andrei își pierduse de mult timp cheful de viață. Își ducea zilele așa, târâș, șontâc-șontâc, una după alta: vin cumpărat la sticlă de 0,5 l, țigări fără filtru, un cartof copt azi, un iaurt mâine, un colț de pâine când și când. Mi-l amintesc prea bine cum venea de la chioșc cu o pâine la subraț. Trecea, ca să ajungă la el acasă, prin poarta noastră. Uneori, își cumpăra un pește congelat, macrou, să-l frigă pe plită. De multe ori, însă, nu mânca mai nimic. Mama îi ducea mereu, fără nicio excepție, din tot ce gătea. Când ai mei puneau masa, mereu o porție era pentru Moș Andrei, fie că i-o ducea cineva dintre noi în chilerul lui mic, fie că venea el la noi la masă. Când aveam tort, avea și el porție. Când stăteam la cafea, pe prispă, bea și el lângă noi, cafeaua lui, cu două linguri de zahăr, că-i amară viața destul, zicea. În ultimele luni, mama îi ducea mâncare degeaba. Nu mai putea mânca. Deloc, nimic.

 

„Ia, vedeți, e acasă Moș Andrei?” – de câte ori am auzit vorbele astea. Uneori era acasă, și se bucura să ne vadă. Alteori nu era, dar îi lăsam vorbă peste drum, la o vecină, că l-am căutat. Oricum se prindea singur, că își punea vreun băț pe post de semn, la poartă. Dacă se mișca bățul, era clar că a trecut cineva pe acolo. De cele mai multe ori, dacă nu mereu, eram noi.

 

Moș Andrei a fost un moș sărac. Un moș pentru care ajutorul de la UE – făină, mălai, conserve de bulion – a fost dintotdeauna, până când a murit, mare lucru. Țăran dintotdeauna, paznic la livadă, în tinerețe, iar mai târziu – muncitor cu ziua timp de mulți ani, și pe frig, și pe caniculă; apoi, în ultimii ani, pensionar cu pensie de la CAP. Un om care, ca mulți alți moși din România noastră dintotdeauna, cu greu mai găsea motive de bucurie.

 

Când era mai tânăr și în putere, și o avea și pe nevasta alături, era hazliu moșul. Ne făcea mereu să râdem tare, ne povestea de când era el mic și cânta în corul bisericii, apoi de când era el tânăr și-l curtau multe femei din sat. Uneori, în Sâmbăta Paștelui, mama îl ruga să ne cânte un cântec numai de el știut. Dacă avea chef, ne cânta, dacă nu, zicea că nu-l mai știe. A murit acum și versurile de la cântecul acela nu le mai știe nimeni de pe ulița alor mei. Era un cântec popular de Paște, lung de peste zece strofe, și vechi de peste 50 de ani, dacă nu și mai mult. Avea voce moșul.

 

Moș Andrei a fost un om bun, atât de bun cât a știut el să fie. A fost și rău, dar cine nu e? Cu noi a fost mai mult bun, în orice caz. Pe nepoții mei i-a plimbat cu căruciorul în vacanțele de vară, pe ulița noastră și pe ulițe vecine. Uneori, mai oprea și pe la bar, să bea o cafea (luase pauză de alcool atunci), iar băieților le cumpăra, din banii lui puțini, pufuleți sau biscuiți populari. Așa știa el să fie bun, simplu. Mie îmi zicea mereu să vin să culeg flori de mușețel din grădina lui și-mi dădea voie să iau lalele cu brațul. Când eram mai mică, Moș Andrei avea un cal, Carina, pe care am luat eu primele lecții de echitație. Toamna, ne aducea nouă toate nucile din nucul din fața chilerului său. „Să fie la băieți”, ne zicea. David s-a jucat cu el de mic, iar moșul îi făcea poante cu pălăria lui veche. Copilul râdea, râdea și moșul. Și pe Cristian l-a cunoscut și s-a bucurat de el. Mereu îmi zicea să fac, dacă e, și o fată, că fetele rămân ajutor, fiindcă băieții, de multe ori, sunt golani și uită de unde au plecat.

 

În rest, era trist Moș Andrei. „Ei, fată, mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul”, se scuza dacă îl întrebai cum îi merge. Nu-i mergea bine. Dar rareori se plângea. Probabil că la doctor a mers chiar când nu a mai putut de dureri. Așa-s bătrânii pe la noi, mai ales la sat, se duc doar obligați de cineva sau doar când nu mai pot. El nu mai putea, însă niște medici i-au făcut o operație grea și a mai trăit un pic.

Ultima dată când l-am văzut, avea un băț de care se ajuta ca să meargă pe drum. Nu mai avea vlagă, era doar o umbră de om, nu cred că mai avea 50 de kilograme, cu tot cu haine. Nu a râs, nici măcar nu mi-a zâmbit. M-am uitat atunci la el și m-am gândit că va pleca. Și m-am uitat bine. Se vedea pe fața lui că și el știe ce urmează. A trecut prin fața porții, dar nu a vrut să intre la cafea.

 

În ultimele zile, îmi povestește mama, tot căuta să se împrumute de bani, „până la pensie”, ca să mai meargă o dată la Iași, să-i mai facă doctorii ceva, să mai trăiască; așa spera, cumva. Erau ultimele lui răsuflări aici și, știind că sfârșitul e aproape, a încercat să îl amâne. Medicii însă nu mai avea ce să îi facă. Dacă se mai putea face ceva, sigur îl duceau ai mei, doar l-au mai dus. Dar li se spusese deja că mai bine e să-și aștepte sfârșitul pe patul lui. Era la capăt de linie moșul. O știam toți.

 

 

Zilele trecute, ai mei l-au îngropat pe Moș Andrei, un moș pe care l-au iubit. Uneori l-au și certat, căci așa mai faci cu oamenii pe care îi iubești, mai ales când nu ascultă, când nu țin la ei și la sănătatea lor. Dar mai mult l-au iubit. L-au hrănit, l-au îmbrăcat, l-au dus la doctor, l-au iubit. Și pentru mama, și pentru tata, Moș Andrei a fost un fel de tată. Așa l-au văzut ei, oameni rămași fără tați în urmă cu peste 30 de ani. Iar pentru noi a fost un fel de bunic.

 

Alături de noi, Moș Andrei era singurul om de pe ulița noastră care ținea poarta deschisă de Crăciun, să intre colindătorii. Chiar dacă avea bani puțini de tot din pensia lui mică. Acum s-a închis poarta cu zăvorul. Și nu-i pus niciun semn.

Nu-i acasă Moș Andrei. Și nici nu mai vine.

 

 

 

Foto: unsplash

1 Comment
  • Mapetite
    October 29, 2018

    F frumos articol in memoria acestui om. Si multe emotii sintetizate in cuvintele tale. Cat de adevarat e ca, oricat de pregatiti sunt oamenii de moarte, cand se apropie, toti ar face orice sa mai traiasca putin:(

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!