Vederi de rămas bun pentru cei dragi, când nu apuci să-i strângi în brațe la final

A ajuns prea târziu. Prea târziu ca să se mai poată țină în brațe așa cum obișnuiau. Prea târziu ca să-și mai zâmbească una alteia. Prea târziu ca să-i mulțumească pentru tot. Iar asta a durut-o pe Alexandra mai mult decât orice.

Când și-a dat seama că durerea nu trece, a început să-i scrie. Scrisul e vindecător, toată lumea știe asta. Așa că Alexandra a scris 12 vederi și, cumva, rana pierderii s-a mai cicatrizat. Evident, încă o doare, dar o doare suportabil; o doare, dar o lasă să și trăiască. Fiindcă acum știe că și-a luat rămas bun și vina-i mai puțină.

Vederile pentru bunica le-a pus Alexandra în niște cutii din lemn, pe care le-a îngropat. Le va scoate la lumină din nou, când va fi trecut ceva timp și humă peste ele, și le va organiza într-o expoziție. Proiectul ei de vindecare prin artă se numește #postcardstoyou și mi-a adus aminte de niște povești tare triste cu oameni care nu au apucat să-i mai țină în brațe pe cei care îi iubesc, înainte de finalul pe această lume.

Am vrut să aflu mai multe despre #postcardstoyou, așa că i-am scris Alexandrei. Povestea e mai jos, iar, la final, detalii despre cum și tu poți face parte din proiect dacă simți că ai nevoie să te vindeci de pierderea cuiva drag.

 

Cum era bunica ta și care sunt cele mai dragi amintiri împreună?

Bunica era o femeie simplă, cochetă, extrem de frumoasă. Îi plăcea să fie la curent cu ultimele trenduri și să crească flori în grădina, flori pentru care se oprea sătenii pe drum, ca să le admire. Am învățat să citesc cu ea, să scriu, să mă joc, să tricotez, să desenez, să gătesc, să iert, să-mi petrec nopțile pe prispă uitându-mă la stele, să nu calc pe broaște noaptea, fiindcă sunt trimise de vrăjitoare, să sărbătoresc toate tradițiile românești, să cânt iarna pe la vecini pentru covrigi uscați, să deosebesc prieteniile adevărate de cele false, să-mi fac unghii lungi din petale de flori, să caut cuiburi în pădure și să învăț nordul uitându-mă după mușchiul de copac.

Sunt multe amintiri dragi – furtunile de vară care începeau cu un vânt ușor și tunete auzite în depărtare. Mă ascundeam în casă și priveam spectacolul de pe cer, în timp ce ea aprindea o lumânare. Credea că rugăciunea ei oprește ploaia și, în general, toate lucrurile rele din lume. Într-o zi, am cules din grădină flori pentru ea și nici după ce a aflat că erau, de fapt, căpșunile pe care le plantase îndelung nu s-a supărat, ci le-a așezat cu entuziasm într-o vază cu apă, rugându-mă să-i aduc mai multe.

Bunica îmi cumpără sprayuri FA ca să-mi încurajeze cariera de prezentator TV și îmi alegea ținutele în fiecare dimineață înainte de „emisiune”. Mi-a crescut o pisică de la un fost de care mă plictisisem și îmi spunea, în fiecare vară, că sunt mai frumoasă, deși nu era neapărat adevărat. Când mă chema la masă, eu deschideam poarta și invitam toți copiii să mi se alăture, și ea deodată se punea să gătească mai mult, fără să mă mustre, cu o sclipire în ochi pe care rareori o văzusem.

Mama mă lasă la ea în fiecare vară și iarnă, așa că, practic, mi-a fost o a doua mamă. M-a învățat despre puterea valorilor și a tradițiilor și a poveștilor. Nu am cunoscut o altă persoană care să poată inventa atât de repede povești atât de complexe. M-a crescut cu foarte multă dragoste, ceea ce mi-a dat încredere că pot să devin orice îmi doresc. Mentalitatea aceasta cu care am fost „îndoctrinată” m-a ajutat pe parcursul vieții să țintesc sus și să am încredere că tot ceea ce îmi propun se poate realiza.

 

Când s-a întâmplat ca ea să nu mai fie? Ce-ți amintești din ziua în care ai aflat?

Îmi amintesc mâinile transpirate din avion, la gândul că va trebui să o văd bolnavă. Roțile ating pământul, aplauze, ridic bagajul, plec cu mașina într-o viteză ilegală, tata răspunde la telefon și frâna bruscă, mama plângând în difuzor și eu alergând într-un câmp deschis. Era prea târziu.

Am început să o visez cu o lună înainte, aproape zilnic. Ba mai mult, peste tot pe unde mergeam vedeam lucruri care îmi aminteau de ea. Un trandafir care s-a deschis în aceleași culori și care mirosea exact ca în grădina noastră. Un set de jucării exact ca cel cu care ne jucam împreună. Îmi vorbea în vise, dar nu mi-a spus niciodată că e ceva în neregulă. Am început să postez poze constant, așa că, într-un final, mi s-a spus că nu se simte bine, dar că nu e urgent încât să vin acasă. Aveam deja bilet de avion cumpărat, urma să plec într-o săptămână, așa că am decis să aștept. Instinctul îmi spunea să plec să o văd imediat, dar anxietatea mea era la cote ridicate (nu am reușit să călătoresc cu avionul un an de zile, timp în care nu am văzut-o deloc). Îmi amintesc că eram prinsă într-un job care îmi displăcea și că mă uitam constant pe cer la avioane și mă gândeam că ar trebui să fiu într-unul dintre ele. Cred că bunica nu a vrut să o văd așa și a preferat să ne luăm rămas bun prin intermediul viselor, ca să-mi fie mai ușor să accept.

Îmi amintesc praful lăsat în urmă de dric pe sandalele mele noi și clopotele.

 

La cât timp distanță i-ai scris prima vedere? Ce ai scris în ea, cu ce era vederea?

I-am scris din anul în care anxietatea mea a devenit problematică. Cumpăram fotografii vechi din târguri, fotografii care îmi declanșau amintiri cu ea, fiindcă nu aveam acces la albumele de familie. Prima vedere, după ce a murit, a fost cu o femeie în vârstă ținând în brațe un copil în mare. O asociam pe femeia aceea cu ea. Apoi am început să cumpăr vederi care semănau cu locurile unde am fost în anul în care nu am mers să o văd.

Aceasta e prima scrisoare: “Your tomatoes and parsley mixed with compost and bird guano. We feed Barbie dolls in our house of sticks in the back garden. Uninvited, you sometimes come round for dinner. Leaves are falling on our main course. The familiar creek of wheels interrupts the silence. I hug you tight and apologize for stealing all ingredients. I’ll be back soon, said I, turning the doll’s head off. Dust rises.”

 

Ai ales de la început să îi trimiți 12 vederi sau ideea a apărut pe parcurs?

Nu am putut să vorbesc despre ceea ce simțeam, pentru că nu voiam să o supăr pe mama și știam că trebuie să fiu puternică pentru ea, că oricât de rău mi-ar fi fost mie, ei îi era de un milion de ori mai rău, așa că mi-am reprimat sentimentele și m-am prefăcut că am trecut ușor peste, deși, dacă eram lăsată singură 10 secunde, izbucneam în plâns.

Am avut o relație specială, puternică și m-am simțit vinovată că nu am reușit să-mi înving teamă de zbor și să ajung acasă mai des, să pot să o văd. Așa că îi scriam în singurătate. A fost singurul mod prin care am putut să mă iert. Obișnuiam să îi trimit vederi când era în viața, ea le punea cu drag în vitrină, așa că am vrut să continui obiceiul.

I-am scris câte o vedere pentru fiecare luna de absență, adică 12 în total, și acesta e modul prin care am decis să-mi iau rămas bun de la ea. Am avut o expoziție la Universitatea Goldsmiths din Londra, locul unde au studiat artiști renumiți că Damien Hirst și Tracey Emin, unde mi-am făcut pregătirea de pedagog, am prezentat câteva vederi și conținutul scrisorilor pe spatele cărora am pus return to the sender. Așa a venit ideea de #postcardstoyou, hashtag pe care îl folosesc după fiecare postare, și rezultatul expoziției mi-a dat încredere să continui proiectul și ideea de artă că terapie.

 

Cum te-ai vindecat de la o scrisoare la altă? Cum funcționează, de fapt, această terapie?

Nu e prima dată când abordez tema de artă că terapie, am mai făcut-o într-un proiect precedent, în care am lucrat cu pacienți de Alzheimer și fotografii personale, încercând să le mențin cât mai mult pacienților acelora memoria de lungă durată. Succesul proiectului a fost recunoscut de reviste prestigioase, că The Times, Dazed and Confused și expus la The Photographers Gallery și London Short Film Festival, printre altele. Asta m-a încurajat să continui ideea de artă ca terapie și să îi recunosc rezultatele pozitive.

Inițial, pornesc de la o fotografie de familie și mă axez pe o amintire pe care mi-o evocă acea poză, apoi încep să scriu poezie scurtă. Nu îmi planific cuvintele, ci mă axez foarte mult pe emoție. Cu fiecare vedere mă simt mai împăcată, mai ușoară.

Am început să îngrop fotografiile în pământ, la adâncimi diferite. Ultima, cea de la 12 luni, va fi la 2 m, o adâncime unde, de obicei, se îngroapă morții. Ideea e să rămână în pământ ca să absoarbă întunericul și devină parte din lut o perioadă, urmând ca, în final, să le dezgrop și să le expun.

Fotografiile vin în contact direct cu natura (un element pe care bunica m-a învățat să-l respect) și sunt influențate de schimbări de vreme și de compoziția pământului în spațiul respectiv. În felul acesta, rezultatul e neplanificat și greu de controlat, exact ca viață noastră. Am simțit  nevoia să manifest legătură cu pământul, fiindcă moartea bunicii m-a făcut să conștientizez fragilitatea umană, neprevăzutul destinului și ideea de transformare și tranziție la care suntem expuși.

 

Crezi că în scris poți să îi spui lucruri pe care nu ai avut curajul să i le spui prin viu grai?

Cred că îi/ îmi amintesc momente care mi-au marcat copilăria și relația cu ea și da, lucruri pe care nu am avut ocazia să i le spun.

 

Cât de greu sau de ușor e să-ți iei rămas bun în 12 luni? Îți trece vină de a nu fi fost lângă ea mai des?

Da și nu, cu fiecare scrisoare mă întristez în aceeași măsură în care mă și bucur. Mă bucur că am putut să concretizez o emoție și mă întristez că sunt din ce în ce mai aproape de final.

 

Unde păstrezi vederile?

Într-o cutie de lemn veche cu catifea verde înăuntru, pe care pot să o încui.

 

Cum simți că te-a transformat povestea asta?

M-a făcut să mă simt mai bine, fizic și psihic. Am transformat relația într-un proiect care va dăinui pentru eternitate, la fel că iubirea mea pentru ea.

 

Pentru cine e bună terapia asta? Cui o recomanzi, cine să intre în proiectul tău?

Terapia putea să rămână la stadiul de scrisori într-o cutie de lemn, neatinsă și știută doar de mine, însă am decis să o duc mai departe cu gândul că va ajută și alți oameni. Există foarte multe persoane, la fel ca și mine, care nu au avut ocazia să își ia rămas bun fizic de la persoană iubită. Acesta e un proces prin care pot să o facă și să transforme durerea într-un act artistic, într-o expoziție și într-o carte care va dăinui pentru eternitate. #postcardstoyou se va încheia cu o expoziție colectivă formată din vederi de rămas bun, urmată de o carte. Până acum, s-au alăturat prieteni care au pierdut pe cineva drag, însă aș vrea să implic mai mulți oameni, din mai multe categorii sociale, locuri, vârste, în speranța că procesul îi va ajută să treacă peste și să se simtă mai bine.

 

 

 

Fragmente din proiectul #postcardstoyou:

I’m tucked away in your blanket, bright summer day. I put my head under and take deep breaths. I can still feel your perfume. You’re here, stronger than any dream or memory. Our favourite song on the radio. I breathe in and breathe out, harder and faster. The only way to say goodbye. #postcardstoyou

 

By the river they’ve drowned in. We jump and push each other from the top, the poor, the rich, the hopeless. Gipsy horses are covered in soap and we sink in their bubbles. A floating bowl with a candle burning passes me by. You’re waiting patiently under the willow tree, choosing a new spot in the graveyard. I hear a weep in the distance as I swallow the muddy water. #postcardstoyou

 

The skies turn grey again and the wind blows through your red hair. We run around the garden with a stick getting the birds in their coop. I catch the small ones and run inside. Half an hour later emerging earthworms are covering the main road. Children run around in their parents’ clothes. The whole village smells of liquid soap. #postcardstoyou

 

ALEXANDRA VĂCĂROIU, artist

 

*** 

Dacă și tu vrei să-ți iei rămas bun cuiva drag, căruia nu ai apucat să-i spui adio cât era încă în viață, poți să faci parte din proiectul #postcardstoyou al Alexandrei. Ce trebuie să faci:

  1. Printează template-ul de mai jos și scrie mesajul către persoana de la care vrei să îți iei rămas bun
  2. Fă o poză unui obiect care e relevant pentru relația pe care ai avut-o cu acea persoană care e relevant pentru relatia pe care ai avut-o
  3. Scanează mesajul și poza și trimite-le la adresa alexandra.vacaroiu@yahoo.com

Template #postcardstoyou

 

Alexandra Văcăroiu are 27 de ani, este artist și profesoară de artă și fotografie în Londra. A plecat în Marea Britanie pentru un master în fotografie și a rămas pentru că acolo și-a cunoscut jumătatea, s-a căsătorit și și-a descoperit vocația, exact în ordinea asta. Mai multe despre proiectele ei poți afla de pe site-ul personal, alexandravacaroiu.ro, iar detalii despre proiect găsești pe pagina dedicată de Facebook, aici.

 

  

Fotografii: arhiva personală

 

 

 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *