Povestea Adelinei. Dintr-un ocean de durere, un munte de iubire pentru copiii nimănui

E greu să scrii despre Adelina. E greu să găsești cuvintele care, puse într-o ordine corectă, să-i arate cititorului măcar o bucată dintr-un om care chiar mută munți și salvează copii. E greu fiindcă te simți prost – tu nu ești nici a mia parte din muntele de iubire ridicat de Adelina și ție nu ți s-au întâmplat minuni. Nici n-ai făcut să se întâmple minuni. E greu fiindcă tu ești un om laș care nu face bine fiindcă, vezi Doamne, ar putea plânge. E greu fiindcă nu știi ce să faci cu mâinile, cu ochii, cu gândurile când stai față în față cu o poveste a unui om care s-a lăsat pe sine pentru alții.

Dar e obligatoriu să se scrie despre Adelina. E obligatoriu pentru că avem nevoie de poveștile cu oameni care fac bine, la doi pași de noi. E obligatoriu fiindcă e bine să ni se reamintească, des și foarte des, că stă în puterea noastră să nu fim degeaba pe lumea asta. E obligatoriu fiindcă așa ne vom da seama că, poate, problema noastră cea mai mare e una dintre cele mai mici. E obligatoriu fiindcă avem nevoie să ne pese, să ni se facă pielea de găină, să plângem împreună.

 

***

Adelina citise undeva că, atunci când găsești pene, e semn că ai pe lângă tine îngeri. Nu văzuse niciodată vreo pană prin preajma ei, dar, într-o zi, Andrei, copilul care i-a rămas după ce a plecat Cristi, i-a pus în palmă o pană amărâtă, scoasă, probabil, dintr-o pernă. Adelinei îi plac penele și le pictează deseori. La încheietura mâinii stângi are tatuată o pană. La aceeași mână, poartă o brățară gravată cu chipul ei și chipurile celor doi băieți ai săi, Cristi și Andrei, doi băieți care nu s-au cunoscut niciodată.

***

Interviul de mai jos e povestea Adelinei, o mână de om care, dintr-un ocean de durere, a clădit un munte de iubire. Iubirea ei e pentru toți copiii abandonați și bolnavi, pe care îi ține în brațe la Marie Curie, îi hrănește cu seringa, îi ține de mână la final.

Povestea Adelinei este o poveste care a început cu Cristi. Băiatul alintat Blondie.

 

Evident că te voi întreba și eu despre Blondie.

Dar eu aș vorbi despre el oricui, așa cum ar face orice mamă căreia îi moare copilul. Mamele vor să vorbească despre copiii care le mor și ar vorbi non-stop despre ei, oamenii din jur nu vor însă să le asculte, le e prea greu să asculte, imediat îți spun „hai, nu te mai gândi, că îți face rău, lasă timpul să vindece”. E o frică permanentă față de o tragedie care nu le aparține, le este așa de frică de zici că durerea asta e molipsitoare, să nu cumva să li se întâmple și lor. „Ți-a murit copilul? Nu-mi povesti, să nu moară și al meu.”

 

În ce moment a intrat în viața ta Cristi?

Aveam 25 de ani și eram bine. De când mă știu, la școală și apoi după, nu mi-am dorit decât să fiu cea mai bună. Am terminat liceul de artă și apoi jurnalistica, am fost mereu copilul cuminte care a învățat bine; mă mutasem de la Cluj-Napoca, orașul natal, la Constanța și, după ce am profesat o vreme în presă, apoi o perioadă la Guvernul României, am lucrat în asigurări și finanțe. Acolo eram când l-am întâlnit pe Cristi – femeie de carieră, cu bani mulți, foarte mulți. Dar neîmplinită.

Într-o zi, am văzut în ziarul Ziua știrea despre Cristi, am și acum ziarul. Titlul era: „Micuțul Cristi are nevoie de operație la Cluj”, iar în poză era el, cu brațele întinse. Copilul avea transpoziție de vase mari, o malformație cardiacă congenitală în care cele două artere mari sunt inversate. Știrea se încheia așa: „Cristi are nevoie de multă iubire, după ce a fost părăsit la doar trei săptămâni”. Avea 2 ani și jumătate. Și am zis atunci: acesta va fi copilul meu.

 

Cui ai zis? Doar ție, în gând?

Nu, am zis-o cu voce tare tuturor celor cu care eram în birou. Am știut că așa va fi.

 

ÎNCEPUTUL

 

M-am dus la spital ca să-l văd. Cristi era un copil iubit, atât cât poate fi de iubit un copil abandonat în spital, era „copilul secției”. Mi-au spus de la spitalul din Constanța că se afla deja în evidență la Cluj; habar nu aveam nimic despre malformația lui, despre operație, dar m-am dus la Cluj ca să vorbesc cu medicii. „Copilul acesta trebuia operat în prima săptămână de viață”, mi-a zis doctorița. „O să moară”. Atunci am știut că îl voi lua acasă, nu aveam ce altceva să fac. Mi se părea normal așa. Eu și fratele meu am crescut alături de oameni care au ajutat mereu. Noi nu am crescut văzând cât de greu e să ajuți, ci am crescut văzând cât de bine este să ajuți.

După un timp, l-am adus pe Cristi la Cluj, cu elicopterul, avea febră mare și infecții, așa că a stat, inițial, internat la spitalul de copii. Veniseră în Cluj niște americani care ar fi putut – sau cel puțin așa sperau – să facă ceva pentru el, însă după ce i-au făcut un ecograf și apoi cateterismul (măsurarea presiunii sângelui), rezultatele au arătat clar că nu se mai putea face nimic. Atunci, țin bine minte, profesorul de la spitalul de copii mi-a zis: „Vaaai, cum să vreți să-l adoptați, vaaai, dar copilul acesta nu trăiește!” Ce înseamnă asta? „O mai duce doi, trei ani și apoi se prăpădește”, mi-a zis.

Mi s-a părut așa o nedreptate și ce se întâmpla, și atitudinea, și faptul că oamenii din jurul meu credeau că acel copil trebuia să rămână singur, căci oricum va muri, încât am scris un text cu titlul „Eutanasiere pentru Cristi”. De ce nu-l omorâți acum, dacă tot moare? E un copil abandonat în spital, oricum nu este de folos nimănui, la ce să mai așteptăm când putem să-l omorâm mai repede? Am scris apoi la toate clinicile din lume despre el; toți medicii își imaginau că pot face ceva, dar, când vedeau rezultatele cateterismului, ridicau din umeri: nu se mai putea face nimic.

Pe 21 mai l-am luat acasă (n.r. – Cristi nu era adoptabil, fiindcă mama naturală nu și-a dat acceptul, așa că Adelina l-a luat în plasament).

 

Cum a fost de acolo înainte viața ta?

Habar nu aveam să cresc copii, habar nu aveam de nimic. M-au și speriat enorm că, dacă răcește, moare. Îmi era o frică teribilă. În prima noapte, vineri era, a plâns mult și nu a dormit. Îl legănam și el tot plângea… Am plâns și eu cu el, tot weekendul. Nu a dormit deloc în pătuț – rămăsese cu frică, din spital: știa că atunci când e descălțat de pantofi urmează să fie pus în pătuț, iar acolo stă singur, și nu voia asta.

Nu a fost ușor să ne acomodăm unul cu altul, mai ales că mie îmi era foarte, foarte frică. Dar dincolo de partea asta legată de drum, de sens, de calea ta, știam că acum trăiesc cu un om nou lângă mine, un om pe care trebuia să învăț să-l cresc, să-l simt, eram responsabilă pentru el.

Și, dincolo de toate astea, era un om despre care mi se tot spunea că va dispărea. Dar eu îmi spuneam mereu că Dumnezeu nu ne-a adus împreună ca să ne despartă, că vom avea momente grele, dar vom trece peste, că se va găsi o soluție, până la urmă, doar medicina evoluează, nu?! Mi s-a reproșat, mai târziu: „În fond, ce te-ai atașat și tu așa, doar știai că va muri”. Dar cum se face asta? Cum adică? Cine dintre noi, chiar dacă știe că va muri, nu își dorește să trăiască? Cine vine acasă după o zi mișto și i se spune, „ei, lasă, ce mai contează ziua ta mișto, dacă oricum vei muri”? Suntem oameni, trăim vieți. Trăiești o viață în care vrei lucruri de viață, vrei și tu o trotinetă, vrei o tabletă, vrei la joacă, vrei să te bucuri, cum să te gândești numai la moarte?

 

BLONDIE

 

Cum era Blondie?

Când l-am luat, la 3 ani și două luni, avea 8 kg; îi cumpăram mereu haine ca pentru un copil mai mic cu doi ani. Era mai palid decât alți copii, uneori era albastru la buze (n.r. – buzele și degetele sunt albastre la culoare fiindcă nu se oxigenează așa cum trebuie), dar erau și momente în care nu se vedea că e bolnav. Fiindcă obosea foarte repede, nu putea să se joace ca ceilalți copii, nu putea să alerge mai deloc, nu putea să urce scările – eu l-am dus în brațe până în ultimul moment.

Cristi era un copil care a uimit, dintotdeauna, pe toată lumea. Era, de fapt, un om mare într-un corp de copil, fascinant și foarte serios întotdeauna, un copil bun și blând și înțelept.

Adelina și Blondie

 

Cum s-a schimbat viața ta după ce a intrat în ea acest om mare în corp de copil cu buze albastre?

Copiii te învață să trăiești în prezent. „Atuma, atuma vreau”, îmi spunea Blondie. Totul era ce poți face acum, nu mâine, nu poimâine. Nu cred că m-am simțit vreodată mama lui, nici nu mi-a zis vreodată „mama”, eu eram Adelina și apoi Ade, iar el era Cristi, Blondie.

Viața noastră era absolut normală, Cristi a mers la grădiniță și apoi la școală, el nu a zăcut niciodată. Eu, când trecea anul și era iar ziua lui, eram cea mai fericită. La noi, când se cânta „mulți ani trăiască!”, chiar era cea mai bună urare pe care o puteam primi. Cum puteam eu să mă gândesc la moartea lui dacă el era bine? Cum puteam eu să mă pregătesc de moartea lui dacă el era atât de viu?

 

El a știut că e bolnav?

Știa, cred că știa mai bine decât mine totul. Până la final a știut mai bine decât mine. Odată, i-a spus fratelui meu, când treceau împreună pe lângă liceul militar din oraș: „Voi toți îmi spuneți că e important să învăț, dar credeți că eu nu știu că nu voi ajunge la liceu?”.

Știa că e bolnav și fiindcă i se spunea foarte des; erau copii care nu se jucau cu el fiindcă era bolnav și le era frică să nu se ia. I-am spus unei fetițe odată: tu știi ce are Cristi? Are două artere inversate. Crezi că dacă te joci cu el ți se inversează și ție două artere?

Când s-a împăcat cu toate câte a trăit, Cristi a scris în jurnalul său un text cutremurător despre cât de tare suferea la școală, din cauza colegilor.

 

FINALUL

 

Când ai început să-ți dai seama că nu mai e bine Cristi?

Vara lui 2014 a fost cea mai frumoasă vară din viața lui. Împlinise 13 ani. Atunci a cunoscut-o pe Ioana lui, atunci s-a îndrăgostit prima dată, atunci a scris în jurnal că Ioana e prima lui iubire, că e fericit. În jurnal, am descoperit apoi, el părea că-și dă un deadline, totul era legat de sfârșitul verii. Când Ioana l-a întrebat ce-și dorește de ziua lui, el i-a spus doar atât: „Nu va fi cazul, crede-mă, nu va fi cazul.”

Cristi arăta a orice, dar nu a copil care moare.

Când s-a terminat vara, a început școala, clasa a VI-a, cu avânt. El, care nu iubea deloc matematica, acum ajunsese să demonstreze formule. În septembrie, am observat că obosește mai repede și, crezând că e nevoie să schimbăm doza de medicamente, am venit la un control la București, la Spitalul de Copii Marie Curie. Eram speriată, dar nu mai mult decât de obicei. După control, medicul m-a întrebat:

Vorbim deschis?

Da.

E sfârșitul. De acum vor urma infarcturi, atacuri cerebrale…

Eu mă uitam la medic și mă gândeam oare de unde are cicatricea de pe obraz, oare ce o fi pățit domnul doctor. Nu puteam auzi și nu voiam să aud ce spune.

Când am ieșit, n-am nici un dubiu, Cristi a știut exact ce s-a vorbit în cabinet, deși nu fusese prezent; dar, cu toate astea, m-a întrebat ce a spus doctorul. I-am zis că am vorbit despre un transplant în SUA (el ar fi avut nevoie de transplant de inimă și de plămâni, dar nu se face la copii). Eu chiar eram decisă să încerc asta, în mintea mea nici nu se putea altfel. Controlul a fost vineri.

Adelina și Cristi mare

 

Ne-am întors acasă și Cristi a continuat să meargă la școală, până miercuri. Îl simțeam speriat, cuminte, prea tăcut, îmi venea să-l scutur și să-l fac Blondie la loc, să-i spun să-și vină în fire; nu puteam să mă împac cu ce se întâmpla.

În fiecare vineri, veneam la București, la ședințe, și uneori îl luam cu mine. L-am luat și atunci. Am plecat joi din Constanța, vineri am stat în București, vineri seară ne-am întors înapoi la Constanța. Iar sâmbătă dimineață a apucat să mă strige, din camera lui, că nu poate să respire. Când m-am dus la el, era albastru închis.

Mereu am zis că oamenii nu mor ca în filmele americane. Nu, subconștientul face tot efortul să țină corpul acela în viață, omul se zbate, urlă; eu urlam, el urla, am sunat la ambulanță, au venit foarte repede, ne-am dus la spital și deja mă gândeam că, probabil, Cristi nu va mai fi foarte bine după, dar asta este, ne vom descurca așa cum o făcusem și până atunci. Nu m-am gândit niciun moment că nu va mai fi deloc.

Au venit să-mi spună că-l resuscitează deja de 40 de minute și degeaba, dacă să continue sau să se oprească. Le-am zis să continue, normal.

Au venit apoi și mi-au zis că a trecut o oră și se opresc. Nici atunci nu am înțeles ce vor să spună.

Apoi mi-au zis să-i aduc niște hăinuțe.

Și atunci am realizat.

 

DUREREA

 

Și apoi?

Apoi a fost… durerea. După așa ceva, nu trăiești o durere rațională, în care ai vreo șansă să-ți dai argumente și să înțelegi ce s-a întâmplat, și să accepți. E ca și cum… nu mai ești tu. Nu ești tu cu tine. În momentul în care mă trezeam dimineața (luam medicamente de somn și reușeam să adorm și dormeam mult), exact în secundele alea în care realizezi cine ești, unde ești și care e viața ta, îmi dădeam seama că s-a întâmplat ceva groaznic. „A murit Cristi”. Nu poți să-i spui nici revoltă, nici furie, nu poți să-i spui nicicum trăirii aceleia. E pur și simplu o durere care te mănâncă. Te mănâncă de viu. Eu ce fac acum? Eu ce fac acum fără el? Eu așa voi continua să exist, fără el lângă mine, mereu, pentru totdeauna?

Apoi au fost oamenii care spuneau „Fii tare, o să treacă”. Cum să treacă, ce, e o răceală? Cum să-mi treacă?

Și apoi era lipsa aia de sens – am clipit și a dispărut tot.

M-am apucat să schimb totul în jur, să zugrăvesc, să gătesc – găteam noaptea, cu orele. Nu mai aveam nimic. Nu mai aveam destinatarul iubirii mele. Nu-mi mai aveam copilul. Nu știam ce să fac cu mine, efectiv nu știam ce să fac cu mine.

 

Nu există vreo reacție normală și nu există un răspuns logic la pierderea unui copil, încerci să nu deschizi ochii, îți dorești să mori, și nu o faci. Știi, lumea zice „Vai, eu nu aș supraviețui”. Și ce crezi că ai face? Te-ai sinucide? Da, este și asta o opțiune, dar, în lipsa ei, nu ai de ales, că nu mori când vrei; și te trezești în încă o dimineață, și încă una, și tot așa, multe dimineți la rând. Ajunsesem că nu mai știam ce să fac cu atâta durere. Nu mai știam să trăiesc, mă târam. Aveam atâtea întrebări, atâtea vine, atâtea să-mi reproșez, poate că nu făcusem totul pentru Cristi.

Și apoi erau gândurile: dar oare ce a simțit și cât de tare l-a durut? A murit de mână cu mine și știa că se duce, cum o fi fost pentru el momentul acela? Oare a știut cât de mult l-am iubit?

 

VIAȚA

 

La două săptămâni distanță de moartea lui Cristi, am aflat de Andrei. Mergeam spre cimitir și m-a sunat cineva de la spital: la etajul 9, exact unde fusese și Cristi când l-am găsit, se afla un băiețel părăsit, cu aceeași malformație. „Îl iau, clar.”

Andrei avea 11 luni, nu ținea capul ridicat și era hrănit numai pe gavaj, era foarte albastru și foarte… pe moarte. Acela a fost momentul în care am știut că, printr-o înțelegere pe care nu dau voie altcuiva să mi-o prescrie, Cristi este cu mine. El știa că am nevoie de lucruri foarte clare și asta aveam acum, un semn clar: un copil părăsit, fix ca el, cu aceeași boală, în același loc, cu același nume (pe Cristi îl chema Andrei Cristian). N-aveam nevoie de ceva mai clar de atât. Acolo era destinul meu și continuarea mea.

Cristi mi-a lăsat scris și că va muri, și că-și dorește ca eu să merg mai departe pe acest drum al binelui. Am realizat că așa cum mă găseam în fața lui Andrei, așa am pornit și cu el, fix așa, fără speranță. Am luat-o de la capăt. Am înțeles că lucrurile nu mi s-au întâmplat și atât, ca o coincidență stranie, ci că sunt parte din ceva. Am avut de învățat cu Cristi și acum am de pus în practică, era atât de simplu.

 

„Îl iau eu pe Andrei”, le-am zis medicilor. „Nu face asta, nu, nu vezi cum e, nu înțelegi că nu va trăi?” Tocmai, dacă tot nu va trăi, dați-mi-l mai repede, să fie fericit atât timp cât mai are.

Din păcate, nu aveam cum să-l iau acasă, fiindcă nu aveam cum să-l hrănesc, așa că veneam la el, la spital, zilnic. Exact la o lună de la Cristi, am primit răspuns din Italia că îl acceptă pe Andrei pentru operație, așa că am plecat cu doctorul Cătălin Cîrstoveanu în Italia. Atunci a fost momentul în care am renunțat la medicamentele mele de somn, căci nu-mi mai permiteam să dorm – Andrei trebuia hrănit non-stop prin sondă și era datoria mea să am grijă să nu-și scoată sonda. Era atât de fără speranță, de s-au speriat medicii și-mi plângeau de milă. Eu nu înțelegeam multă italiană, dar nici nu voiam să înțeleg oricum, și le-am zis că pot să termine să-mi mai plângă de milă, căci, indiferent cât va trăi, Andrei va fi iubit. Va fi foarte iubit.

 

La trei zile după ce am ajuns acolo, mama a intrat în comă. Nu mai puteam să respir când am aflat, prin telefon, de la fratele meu. Apoi, mama s-a dus. Deodată, viața mea era distrusă: murise Cristi, murise și mama, iar Andrei nu era bine. Exact în clipa aceea când simțeam că nu mai am aer, Andrei m-a privit și mi-a zâmbit și atunci, de fapt, m-a adunat de pe jos și m-a pus la loc, ciob cu ciob. Am venit acasă la înmormântarea mamei, iar apoi m-am întors și am început să-l hrănesc cu seringa. Și într-o zi parcă nu a mai curs atât de mult din gură, iar în altă zi am ajuns la performanța de 5 ml. Când a mâncat 10 ml de lapte, am făcut poză la seringă. De pe 20 decembrie până pe 2 ianuarie, Andrei a învățat să mănânce ca un copil normal.

Mă așteptam, după cateterism, să vină să-mi spună că nu se poate face nimic, nu m-ar fi mirat. Dar medicii mi-au spus că îl operează. Plângea toată lumea de bucurie, nu le venea să creadă. Nici mie.

Pe 8 ianuarie 2015 a fost operația. Mi-au dat voie, după operație, să-l văd. După ce m-am spălat pe mâini, era un ritual foarte riguros, când m-am întors cu fața spre el, am văzut saturația 98, iar peste câteva secunde 100%. Îmi amintesc că l-au și dezvelit, ca să-mi arate degetele de la piciorușe, era roz tot. Roz, nu albastru. S-au chinuit o oră să mi-l pună în brațe, cu toate firele acelea pe care le avea legate la aparate, și eu nu înțelegeam de ce.

 

De ce?

Ca să se trezească la mine în brațe. Este un om speriat, care asta are nevoie, să se trezească la tine în brațe, mi-au spus medicii.

Ne-am întors acasă pe 31 ianuarie 2015, ca doi turiști, fără oxigen, cu un avionul normal. Și, cu toate fricile pe care le aveam, atunci a început și mai greul. A început viața mea cu Andrei, dar fără Cristi. Dar știam ce am de făcut: știam că trebuie să fac ceva pentru acești copii – copiii și bolnavi, și abandonați. Singura mea grijă, acum, că Andrei trecuse cu bine de operație, era să găsesc o cale să fac bine mai departe.

Andrei în martie 2019, la 5 ani

 

CONTINUAREA

 

Ce a urmat, concret?

Atunci am început să merg la spitalul din Constanța și mai des, să petrec timp cu copiii bolnavi abandonați. I-am cunoscut pe Ana, pe Osman, apoi am cunoscut copii fără prenume – copiilor abandonați nu li se dă prenume, ci un număr. Copiii aceștia nu au nici certificat de deces – fără înregistrarea nașterii la starea civilă, nu pot avea înregistrarea decesului la starea civilă, așa că rămân în morgă cu anii. Nu poți să-i scoți din spital până au acte. Mi se părea strigător la cer.

 

După ce am venit în București, în septembrie 2016, am început să caut soluții pentru a se afla la timp de copiii abandonați, în special de nou-născuți. (n. r. – Adelina a gândit o aplicație de mobil care va ajuta instituțiile statului să afle foarte repede și foarte transparent și ușor cine sunt și unde se află copiii nimănui din spitalele din România, pentru a le facilita, la nevoie, accesul la tratamentele de care au nevoie; aplicația e acum în teste).

 

Atunci am cunoscut-o pe Mădălina, primul copil pe care l-am vrut acasă, după Cristi și Andrei. Mădălina avea un an și jumătate și doar 3 kilograme, era ca o păpușă vie; avusese o malformație cardiacă, fusese operată, și mă duceam la ea în fiecare zi, la Spitalul Marie Curie. Am început să o hrănesc. Hrănitul este un moment foarte important în viața unui copil, după o operație grea. O hrăneam și uneori doar mă uitam la ea; avea momente când îmi împingea mâna, nu mai voia să mănânce, și doar mă privea. Îl aveam acasă pe Andrei, o vedeam pe Mădălina înflorind, mi-o imaginam deja acasă, îi spuneam mereu „gata, s-a terminat cu greul”.

Și a murit de ziua lui Cristi, pe 14 martie. Am fost doar două săptămâni împreună. Atât. Am înmormântat-o împreună cu cei de la Protecția Copilului. Probabil că oamenii aceia au zis că sunt nebună – a venit una fără voce, care șoptea, și care insista să o îmbrăcăm în rochiță pe copilă. N-am crezut că prima rochiță pentru Mădălina va fi și ultima, pentru sicriu.

Ana, Osman, Mădălina, practic, toți copiii pe care îi văzusem au murit, în afară de Andrei. Dar Mădălina m-a ajutat să înțeleg că nici măcar nu trebuie să-mi propun altceva decât să iubesc acești copii, atât cât le este dat să trăiască. Mădălina, așa mică, de doar 3 kilograme, a știut că am fost acolo pentru ea. Și Ana a știut. Doar că atunci când s-a dus Ana (de la spitalul din Constanța), încă mai credeam că e prea puțin. Nu, nu e prea puțin, indiferent cum se termină, cu atât mai mult cu cât se termină într-un moment prea devreme, omul acela copil are nevoie să știe că a fost iubit.

Și apoi, tot la Marie Curie, a fost un alt băiețel, David, care avea 7 luni și 2,8 kg, care, după ce a fost operat (tot cardiac era), le-am zis medicilor și asistentelor – eu îl învăț să mănânce. Dacă am învățat ceva, am învățat să îi hrănesc. Am început cu David și a fost fantastic. În fiecare zi mergeam la el și îl hrăneam. Prezența cuiva lângă un astfel de copil, chiar și a unei persoane străine, era de mare ajutor. Noi ne spuneam deseori: asta trebuie să facem, să existe pentru toți copiii de la terapie intensivă, și nu numai, câte cineva. Să intrăm în secție și să fie o persoană la fiecare copil, să-l țin în brațe, să-i cânte, să-i pună muzică, să-i vorbească, să nu mai stea micuții singuri în pătuț.

Sigur, mi se permitea să intru la copii, dar era, totuși, o responsabilitate uriașă. Dacă voiam să facem ceva mare și fiecare copil să fie în brațele cuiva, lucrurile trebuiau clar stabilite – așa a luat naștere programul „Niciun copil singur în spital”. Atunci, împreună cu doctorul Cîrstoveanu, am gândit un proiect și am stabilit ce am vrea să știe fiecare voluntar care ar urma să participe la program. Cea mai mare teamă a noastră a fost unde găsim noi oameni care să vină? Am primit peste 3 mii de cereri de voluntariat, sunt probabil oameni care încă sunt supărați că nu li s-a răspuns la cerere.

Am început proiectul și a fost cum am visat să fie. Pe unii copii i-am văzut plecând acasă, apoi am avut și primul voluntar care a luat un copil acasă. Au murit mulți copii, dar nu au murit singuri.

 

Nu există non-efecte pentru copilul bolnav ținut în brațe, de mamă sau de un voluntar. Tu îl separi de mamă și te aștepți să se facă bine? Nu, nu merge așa, nu-i calculator, să apeși pe un buton și să meargă bine din nou. Nu merge. Noi nu suntem programați să trăim fără iubire. La Marie Curie am văzut că, la același diagnostic, copiii care sunt singuri fac deseori complicații. Copiii au nevoie să fie ținuți în brațe, să nu se știe singuri pe lume. Au nevoie de noi.

 

 

IUBIREA

 

În ce crezi tu?

Eu nu mai am cum să nu cred în Dumnezeu. Mie uneori îmi arată atât de clar… odată, îi aveam pe Osman și pe Ana, și trebuia să duc scutece, șervețele, cremă, șampon pentru Osman și tabletă pentru Ana, care atât de mult își dorea una. Am cumpărat tot, mai puțin șamponul, pentru șampon nu am mai avut bani. După ce am plătit, m-au chemat înapoi de la casă: uitați, ați câștigat un șampon de copii, era un șampon Teo. Am simțit că eu și Dumnezeu avem listă comună – uite, ia tu tableta, și-ți dau eu șamponul.

Uneori mi se pare greu, și mă frământ, și mă gândesc oare cum o să fac asta. Dar apoi realizez că nu fac eu, eu sunt doar legătura. Dumnezeu nu poate face formulare, nu poate scoate certificat de naștere sau de deces. Eu sunt legătura.

Nu, nu mi-am imaginat niciodată că viața mea poate fi așa cum este.

 

Te-ai gândit vreodată că scopul tău e să faci bine?

Sunt sigură de asta. Nu am altă menire decât să înțeleg ce copil trebuie să iau în grijă, încotro să se ducă și știu că asta este ce trebuie să fac.

E atâta foame de iubire, iar eu sunt aici ca să vorbesc despre asta. Și nu e foame de iubire doar din partea copiilor. Majoritatea celor care au venit la curs asta spuneau: „Sunt OK financiar, sunt OK cu viața mea personală, dar caut un sens”. E o întoarcere la lucrurile de bază, cred. Nu ți se pare altceva mai frumos decât că ești acolo, cu un copil al nimănui în brațe, că ți-a zâmbit, că a mâncat un pic mai mult decât ieri.

M-a întrebat o voluntară dacă uiți vreodată momentul când pleacă.

 

UITAREA

 

Și, îl uiți?

Nici nu e de uitat.

M-a chemat odată o doctoriță că moare un copil și, după ce am ajuns, cred că a mai durat jumătate de oră; a fost atâta decență în momentul acela, i-au desprins doar firele legate de aparat și mi l-au dat în brațe. I-am pus muzică și i-am spus să-i spună lui Cristi că mai rezist. Mă mă uitam pe monitor și am văzut că și copilul de lângă mine o să moară, așa că am anunțat voluntarii și au venit, pe rând. A murit în brațele unei voluntare. Copiii, oricât de mici ar fi, mor cu multă zbateri, cu multă durere. Tot ce mai poți face este să stai acolo, să fii prezent într-un moment cu multă, multă durere, să ții în brațe un copil necunoscut, în ultimele lui clipe aici. E ultimul lucru pe care îl mai poți face – să îi arăți că nu e singur atunci când pleacă și că, oricât de puțin a fost aici, pe lumea asta, a fost iubit. Te rupe în două durerea aceea, evident. Dar îi spui „sunt aici cu tine și te plâng”.

Sunt voluntari care zic eu nu pot, o să plâng. Păi ce, e de râs? Dă-i din tine! Asta este tot ce mai poți face, să-i spui viața ta a contat, îmi pare rău că mori. Arată-i că nu e oricum, ține-l și pe el în brațe și arată-i că nu e singur măcar acum, la final. Plânge-l, fiindcă nu mai are cine să-l plângă. E tot ce poți face. Tot.

 

Tu mai plângi?

Da.

Sunt câțiva copii pe planeta asta care chiar trăiesc pentru că am fost și eu acolo. Tot aud chestia asta, mi se spune destul de des: „N-o să-i poți salva pe toți”. Nu, nu o să pot. Dar dacă e unul în plus care nu moare, deja e un copil în plus. Un copil care NU moare. Ți se pare puțin?

***

Pe Cristi, la final, l-am ținut de mână cu foamea cu care știam că nu voi mai avea, niciodată, nici atât. Nu mă consolează că a fost fericit, nu mă consolează că acum este undeva sus și are grijă de mine, nici că așa a vrut Dumnezeu, nu mă consolează să mi se spună „capul sus, fii puternică”, nu mă consolează nimic, nici măcar un clișeu dintre toate. Mi-am înțeles sensul, mi-am înțeles drumul, dar asta nu îl face mai ușor. Faptul că dorm, mă trezesc, funcționez, nu face să fie mai ușor. Să fie aici, asta era normalitatea, să chiulească, să învețe prost, să mă cheme la școală fiindcă s-a bătut cu un coleg, asta era normalitatea. Te oprești la ultimul lucru pe care l-ai făcut cu el și de acolo nu știi cum ar fi fost mai departe. Și începi să te gândești oare cum ar fi fost. Știu ce avea în ghiozdan în ultima zi de școală, știu, fiindcă încă mai am ghiozdanul lui, așa cum a fost atunci, știu că avea mărimea 36 la încălțăminte, dar nu mai știu mai departe. N-am finalul. Lipsește finalul.

 

Când moare o persoană în vârstă, îți pare rău, dar cumva înțelegi că acolo e firescul. Când moare un copil, nu e firesc. Nu e deloc firesc. Un copil nu ar trebui să moară.

Asta e frica cea mai mare, că ai putea să uiți, eu nu vreau să uit. Nu vreau să-l uit.

 

 

 

 

Be happy & kind,

Oana

 

 

Fotografii: arhiva personală a Adelinei Toncean

 

 

Leave a Reply to CRISTINA CRACIUN Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error: Content is protected !!