Povestea locului de joacă „Emma”. Cum ceri și mai ales CUM PRIMEȘTI un loc de joacă public.

Andreea are 36 de ani, o fetiță de 4 ani, Emma, și multe zile în care, în loc să stea pe margine, așteptând să facă alții, pune mâna și face ea. Când nu funcționează un lucru, orice fel de lucru, Andreea face ceva în privința asta. Când nu sunt destule coșuri de gunoi în zona ei de locuit, de exemplu, cere să fie; când nu funcționează iluminatul public în cartier, face sesizare ca să se repare; ba chiar, când nu a avut coș de gunoi la scara blocului, a montat unul de una singură. Andreea visează să schimbe lucruri și să fie un exemplu pentru ceilalți, dar mai ales pentru copilul ei.

 

Când a avut nevoie de un loc de joacă pentru fetița ei, Emma, și pentru copiii vecinilor, Andreea a cerut un loc de joacă. De la autoritățile locale. În sectorul 2, unde locuiește. Și nu doar că a cerut, dar a și primit. Pe o fostă parcare improvizată, este acum un loc de joacă, datorită Andreei.

Locul de joacă „Emma” (a primit numele fetiței Andreei în semn de respect pentru perseverența de care mama a dat dovadă) a fost inaugurat în 21 septembrie 2020, dar eu am aflat despre asta de curând, așa că am rugat-o pe Andreea să-mi povestească exact cum ceri un loc de joacă public și mai ales cum îl și primești.

 

Regăsiți povestea mai jos, iar la final, în loc de felicitări, sunteți invitați să votați pentru Andreea, care este nominalizată la Gala Premiilor Participării Publice. Eu am votat cu toată inima. 😊

 

Cum a început acest proiect, când și mai ales de ce?

Andreea Oprea: Proiectul a început în mintea mea, atunci când Emma, fiica mea, avea 2 ani. La această vârstă, un copil își dorește să socializeze și să se joace cu alți copii. Cel mai apropiat parc de casa noastră, însă, se afla la două stații de mers pe jos și singura varianta mai rapidă era să mergem acolo cu mașina până acolo, de fiecare dată. Copiii au nevoie de activitate zilnic, au nevoie să se joace afară în fiecare zi, iar noi, părinții, nu aveam mereu energie și timp să facem drumul respectiv atât de des; plus că, fiind atât de mici, copiii ajungeau în parc deja obosiți după drumul parcurs. Așa am am ajuns noi să socializăm și să ne scoatem copilul la joacă în fața blocului, alături de vecinii noștri și de copiii lor.

În fiecare seară, ne strângeam într-un „careu” de blocuri, într-o parcare, și vorbeam foarte des despre faptul cât este de dificil să ne ducem copii la joacă în Parcul Plumbuita. Când eram afară, cu copiii la joacă, toți părinții intrau în panică atunci când o mașină tranzita acest careu sau voia să parcheze în zonă, deoarece erau foarte mulți copii sub 5 ani, care înțelegeau cu greu pericolul în care se aflau.

Recunosc, oamenii din jurul meu nu aveau deloc încredere în autorități și mi-a fost destul de greu să mă mențin motivată, însă am simțit că se poate întâmpla o tragedie în orice moment în care noi stăteam acolo la joacă, așa că am decis să lupt pentru un spațiu special amenajat. Și mi-am spus că, dacă nu lupt pentru asta, o să am pe conștiință un copil care, poate, ar fi avut șansa la joacă în siguranță dacă eu mă străduiam să găsesc o soluție.

Cât de mult te-a ținut ocupată și în ce fel și câtă energie și timp ai consumat?

Nu m-am gândit niciodată că acest lucru mă ține ocupată și nu am calculat niciodată timpul petrecut pentru a-mi atinge scopul: acela de a determina autoritățile locale să facă un loc de joacă pentru copilul meu și pentru copiii vecinilor noștri și ai tuturor oamenilor din zona în care locuiesc.

Am avut două audiențe, o întâlnire în zona noastră de locuit, au fost multe apeluri telefonice, mesaje săptămânale pe WhatsApp, am „monitorizat” lucrările, am participat la inaugurare, am informat vecinii pe grupul de WhatsApp de fiecare dată când aveam noutăți etc. Am consumat energie mai multă atunci când știam deja că este posibil să se construiască, însă era necesar un aviz de la Poliția Rutieră și, dacă cei de la ADP nu îl primeau, totul se anula. Îmi amintesc că atunci m-am stresat mai mult și îi contactam mai des pe cei de la ADP, ca să îi întreb dacă au primit acest răspuns și dacă este unul favorabil.

Ce a presupus, concret, întregul demers – care au fost pași exacți?

În ianuarie 2019, am depus prima cerere, un document semnat semnată de aproximativ 30 de vecini; documentul l-am depus la Administrația Domeniului Public Sector 2. În februarie, am primit primul răspuns. Ei menționau faptul că vor analiza terenurile propuse de mine în cerere și, dacă vreunul dintre terenuri este în administrația lor, se va construi locul de joacă dorit și cerut de noi.

Văzând că au trecut deja câteva luni și nu se întâmplă nimic, am decis să mai fac o acțiune cetățenească și, după ce am pregătit-o, am semnat-o împreună cu aproximativ 50 de vecini. Am creat și o petiție online, care a fost semnată de peste 300 de persoane.

Cu acestea din urmă, am mers în audiență la viceprimarul Sectorului 2, iar acesta m-a ascultat, mi-a preluat cererea și mi-a promis că va veni în zona noastră pentru a vedea care este situația. Desigur, am depus o copie și la Registratură, pentru a mă asigura că îi reamintește de cererea mea și o altă persoană din primărie. 😊)) Am insistat cu mesaje private pe Facebook, dar și cu mesaje publice la diverse postări de pe pagina de Facebook, ca să nu mă uite. Îi scriau și vecinii, între timp. 😊 Aceeași petiție am trimis-o și la Primăria Generală a Capitalei, însă nu era de competența acestei instituții să rezolve situația noastră.

 

Într-o zi, am fost sunată de cineva de la Primăria Sectorului 2 și am fost informată că a doua zi mă voi întâlni cu domnul viceprimar și o echipa ADP. Nu îmi venea să cred că își ține promisiunea (aveam și eu, ca și vecinii mei, aceeași neîncredere în autorități, însă la mine era combinată și cu speranță). Mi-am rugat vecinii să fie prezenți la întâlnire, pentru a-i arată domnului viceprimar cum se joacă afară copiii noștri și, cel mai important, ca să simtă și el pericolul fiecărei mășini care trecea prin locul unde copiii noștri își petreceau timpul afară.

După analizarea fiecărui teren dintre cele disponibile, împreună cu echipa de la ADP, l-am rugat pe viceprimar să îmi ofere contactul unei persoane cu care să țin legătura pe viitor, pentru a afla stadiul proiectului. Am avut norocul de a discuta, în tot acest timp, cu o persoană foarte tânără, empatică, dedicată, care îmi răspundea de fiecare dată la mesaje, mă suna și mă ținea la curent cu evoluția demersului nostru și implicit a proiectului.

Ai crezut de la început că vei câștiga acest loc de joacă?

Da. 😊

De fapt, locul de joacă nu este un câștig, ci este un drept al nostru și al copiiilor noștri, doar că autoritățile nu au de unde să știe exact care sunt nevoile unui cartier, dacă nu le spune cineva.

Așa cum spuneam mai sus, exista această neîncredere că nu se va construi vreodată acest loc de joacă de care aveau nevoie copiii noștri. Îmi amintesc că, de fiecare dată, când auzeam asta, parcă mă ambiționam și mai mult. Aveam și eu această neîncredere în autorități, însă nu atât de adâncă precum oamenii din jurul meu. Le tot spuneam oamenilor, vecinilor și celor din cartier, că trebuie să ne facem auziți, că trebuie ca cineva să lupte pentru asta și că lucrurile nu se schimbă dacă nu facem ceva palpabil.

Ai avut vreun moment când te-ai gândit să abandonezi?

Da, după prima petiție. Mi-a fost greu să mă mobilizez ca să merg la primărie și a doua oară, dar mi-am zis, în sinea mea, că o să pierd doar o oră dus-întors pe drum, și că merită încercat.

Când a venit deznodământul, unde erai și cum ai primit vestea?

Eram acasă, în lockdown. 😊 Am fost foarte fericită, ba chiar am plâns. Am simțit că, pentru prima dată în viață mea, fac ceva important pentru Emma și pentru comunitatea din care fac parte.

Ce simți când mergi la locul de joacă, în loc de joacă ce poartă numele fiicei tale acum?

Am un mix de sentimente când merg la locul de joacă. Sunt mândră că am reușit, simt siguranță, mă bucură veselia copiiilor, dar mă întristez când văd că sunt persoane care aruncă gunoaie pe jos sau mănâncă semințe. Mă simt responsabilă de acest loc și mă apuc să strâng de pe jos, mai fac câte o cerere la Compania Municipală de Iluminat Public ca să înlocuiască vreun un bec defect, care asigură lumina din parc, și tot așa.

 

Aș vrea să mai adaug ceva foarte important. Trăim într-un oraș mare, fiecare trăiește într-o comunitate și fiecare dintre noi poate fi un exemplu pentru cei din jur, dar mai ales pentru copiii noștri. Dacă simți că în comunitatea ta poți face o schimbare, fă-o. Sigur că îți ia timp, sigur că te poți frustra și că te poți lovi de tot felul de piedici, însă cred că cel mai important lucru este acțiunea. Acțiunea înseamnă pași făcuți, iar fiecare pas te apropie de destinație. Am învățat că trebuie să FAC, nu să aștept.

De când am anunțat pe Facebook despre acest proiect, cred că mi-au scris 20 de mame și le-am îndrumat, le-am trimis draft-urile de lucru și le-am spus că mă pot suna. Dacă pot să le ajut, o fac cu drag. Abia acum realizez cât de mult contează un loc de joacă pentru copiii noștri și sper din suflet să se mobilizeze cât mai multe mame, cât mai mulți părinți, de fapt, să își ceară drepturile.

 

ÎN LOC DE BRAVO, UN VOT PENTRU ANDREEA, AICI: https://galacere.ro/andreea-oprea/

Copiii din cartierul Colentina (zona Pancota – Magnoliei) se jucau zilnic pe stradă, rinter mașinile care circulau în această zonă. Cel mai apropiat parc era la aproximativ 10-12 min, de aceea cea mai bună soluție era să ne petrecem timpul în fața blocului, printre mașini. Am depus la ADP Sector 2 și Primăria Sectorului 2 petiții prin care solicitam construirea unui loc de joacă. Am mers în audiențe la ambele instituții și am comunicat non-stop cu autoritățile timp de aproape 2 ani. Locul de joacă a fost construit în anul 2020.

 

 

Vă mulțumesc în numele ei!

 

Be happy & nice & căutați soluții,

Oana

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!