#RomâniaPlecată (4). Alina, Paris: „Ar fi greu să mă întorc”

Am în minte de multă vreme o serie cu povești ale românilor plecați. Acum a venit timpul ca ea să apară, poveste după poveste. Vor fi aici istorii de viață ale unor oameni pe care îi știu, dar și ale unor oameni pe care nu îi cunosc. Vor fi aici vorbe de la români din familia mea, dar și vorbe de la prieteni și mulți străini. Vor fi aici, laolaltă, povești ale unor persoane care au opt clase, doar liceul, studii post universitare sau care sunt doctori în științe, badante, dar și IT-iști, ingineri, dar și gunoieri, cofertari, dar și șoferi, profesori, dar și medici, chelneri, dar și profesori.

Sub numele #RomâniaPlecată, voi strânge interviuri ale unor români plecați, care nu s-au rupt – și care, cel mai probabil – nu se vor rupe niciodată cu totul de țară. Ei sunt „diaspora” mea. Și, pentru mine, chiar dacă sunt diferiți, ei sunt, cumva, toți la fel. E timpul să îi cunoști fără să le mai pui etichete.

 

Astăzi, un interviu cu Alina Danciu, 38 de ani, Data Manager în cercetare, o româncă din  Paris.  

 

Când ai plecat din România (în ce moment al vieții tale)? 

Am plecat aproape imediat ce am terminat facultatea. Țin minte că în timpul liceului, aveam colegi ai căror planuri de viitor erau „sa plece dincolo”. Eu nu aveam neapărat o părere despre emigrat. Ca mulți adolescenți, ca mulți absolvenți de liceu din generația mea, mă gândeam că voi merge la facultate și, pe parcurs, voi vedea eu ce fac, că sigur va fi bine, doar mereu am fost o elevă bună, am învățat, am muncit. Vin dintr-un oraș mic, Lugoj. Facultatea de limbi străine am făcut-o la Timișoara. Familia mea e una de oameni simpli, muncitori, cinstiți. O familie cât de poate de tradițională, că tot e acest cuvânt la modă acum. Cu o excepție: a devenit la un moment dat o familie monoparentala, la moartea tatălui meu. Atunci a încetat să fie tradițională, totul a devenit destul de greu. Să fii o mamă singură cu doi copii în România nu e deloc ușor, nu că ar fi ușor în vreun loc pe lumea asta. Însă am fost martora multor glume și vorbe total deplasate care nu ar fi fost rostite vreodată dacă tatăl meu era încă acolo. Cred că de aici mi se trage feminismul.

 

Și mai important decât momentul plecării, de ce ai ales să faci asta? A fost o decizie greu de luat – cât a durat de al momentul Z?

Am plecat la un moment dat pentru nouă luni, ca fille au pair în Franța. Nu vorbeam franceză foarte bine, deși o studiasem în facultate. Aveam baze foarte bune în ceea ce privește gramatica, dar eram incapabilă să port o conversație fluentă.

Am fost un copil destul de (prea!) protejat, nu plecasem foarte departe de familia mea niciodată. Îmi aduc aminte că în facultate profesorii îmi spuneau mereu că sunt prea timidă. Nu reușeam să leg două vorbe la cursuri. Plecarea aceasta era o provocare, și o șansă în același timp, să mă descurc singură, fără ai mei, pentru prima dată. Era cam târzie independența, la 23 de ani, dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu?

Decizia nu a fost deloc greu de luat, mă gândeam că nouă luni vor trece cumva și mă întorc. În același timp, după o experiență cruntă a unei persoane dragi care suferise o operație foarte grea într-un spital din Timișoara, mă bătea un gând pe care nu îl recunoșteam nici măcar față de mine cu voce tare: și dacă rămân acolo? Dacă rămân într-o țara în ale cărei spitale nu trebuie să cumperi tu medicamentele de acasă?

Cred că dacă mă gândeam că plec de tot, nu mai plecăm. Nu aș fi fost capabilă.

 

Cu ce gânduri ai plecat și cum a fost ziua plecării? Dacă îți mai amintești de ea, m-ar ajuta să-mi povestești un pic emoțiile și trăirile acelei zile. 

Am uitat complet. Eram cu siguranță îngrozită. Ce țin minte foarte bine e cât mi-a fost de greu la început să vorbesc doar franceză. Imi lipsea româna enorm. Însă, după o lună, am prins curaj și era deja mult mai ușor, eram chiar mândră că vorbesc în sfârșit o franceză fluentă. O să râzi, dar la fel de mândră sunt acum, după aproape 15 ani, când scriu un text în română FĂRĂ vreo greșeală. E important.

 

Ce te neferirea, ce te nemulțumea, ce îți lipsea cel mai tare atunci când ai decis să pleci? 

Așa cum spuneam, nu am plecat cu gândul să rămân. Voiam să învăț mai bine franceza și să am o experiență într-o altă țară. Nu avusesem curajul să fac asta în timpul studenției, am făcut-o imediat după. Eram extrem de atașată de familia mea și de prietenii mei. Cred că nu m-am întors pentru că am realizat foarte rapid că în Franța pespectivele mele, și nu vorbesc aici doar de cele financiare, sunt incomparabil mai bune. Îmi doream mult să fac o a doua facultate. În Franța se putea mult mai ușor decât în România. Aici e mai ușor să muncești în timp ce mergi la facultate sau cel puțin așa era atunci. A mai contat enorm și faptul că în Paris, cu bune, cu rele, m-am simțit bine. E aglomerat, murdar, plin de turiști, dar nimic din toate astea nu mă deranja. Am suferit puțin din cauza vremii, la început, dar îmi plăceau străzile, clădirile, Sena, muzeele, parcurile, expozițiile, oamenii pe care îi cunoșteam. M-am simțit destul de rapid acasă aici.

 

Cum e viața ta acolo: ce muncești (și ce munceai când erai în România), cine îți sunt prietenii, care sunt diferențele cele mai mari pe care le-ai perceput comparativ cu România?

Sunt Data Manager acum, lucrez în cercetare. În România nu am lucrat, așadar nu pot face comparații. Prietenii mei sunt de toate naționalitățile.

 

Cât de legată ești încă de țara? Vii în vizită, cât de des, ești la curent cu știrile, vorbești cu prietenii despre realitatea de aici? 

Sunt legată de țara, foarte legată chiar. Vin de câte ori pot, însă nu mai mult de o data pe an. Lumea e mare, sunt atât de multe locuri frumoase de văzut! Însă România vine des la mine, prin prietenii mei. Sunt mereu fericită să le arăt Franța.

Despre realitatea din România, da, știu. Urmăresc totul. Când spun totul, mă refer, de exemplu, și la niște femei extraordinare de la Constanța, care au pus bazele unei asociații pentru copiii cu afecțiuni neuromotorii, Asociația Copii Suflete Speranțe. Folosesc acest interviu, și sper că nu e e o problemă, că ocazie să vorbesc despre ele. Sunt femei obișnuite și în același timp cele mai puternice femei pe care le cunosc eu. Au toate copii speciali și extraordinari. Dacă m-ai întreba care sunt cele mai importante lucruri de schimbat în România în ceea ce privește mentalitatea colectivă, ți-aș vorbi sigur și despre percepția noastră, a tuturor, față de copiii speciali. Copiii sunt copii. Toți ar trebui să se simtă iubiți, protejați și respectați, mereu. Indiferent că au handicap, că vin de la casa de copii, că sunt blonzi sau bruneți. Mi-aș dori să faci odată un interviu cu una dintre cele trei mame. Au cu siguranță de spus lucruri mult mai interesante decât mine.

 

Ce ai luat cu tine acolo și ce nu ai putut lua? Efectiv, mi-ar plăcea să știu ce ai pus în bagaj, pe lângă haine. Poate o amintire, poate un dar de la prieteni…

O bijuterie de familie am luat. Nu am putut să iau ce mi-aș fi dorit cu adevărat să iau: pe toți ai mei.

 

«Dor» e un cuvânt greu de tradus în altă limbă. Ce înseamnă, pentru tine, dorul de România? Care sunt imaginile pe care le pui în definiția acestul cuvânt? 

Când îl aud, mă gândesc imediat la bunica mea. Cel mai greu a fost să nu fiu lângă ea în ultimii ei ani. Și astăzi o caut uneori câte-o secundă prin grădina casei, când ajung acolo. Apropo de diferențe între Franța și România: legătura aceasta pe care cei din generația mea o au cu bunicii nu am văzut-o aici. Am citit articolul tău despre bunica ta și aproape nu am reușit să îl termin din cauza lacrimilor.

Ai plâns vreodată de dor de România și de oamenii de aici? Când și de ce? 

Am plâns foarte rar spre niciodată. Aceeași bunică m-a învățat că, atunci când ai luat o hotărâre, te ții de ea. Viața mea e acum aici; mi-a luat mult timp să înțeleg că trebuie să trăim prezentul. Nu trecutul, nu viitorul.

Ultima data când am plâns a fost văzând imaginile cu protestatarii gazați în Piața Victoriei, în 10 august. Mi s-a părut cumplită imaginea. Poate am plâns și pentru că eram în acel moment cu ai mei în vacanță, la Oradea. Dacă eram în Franța, aș fi fost mai detașată.

Apropo, când m-am întors în Franța, ofițerul de la controlul pașapoartelor m-a salutat și mi-a urat o zi bună, în română. A făcut acest efort, să învețe câteva cuvinte în română. Știu că se spun multe despre francezi și atitudinea lor față de români. Eu voi vorbi doar despre experiența mea, care a fost mereu una pozitivă.

 

Au existat momente când ai simțit că nu aparții țării de adopție și că vrei să te întorci? Când a fost un astfel de moment? 

Nu au existat sau nu îmi mai aduc aminte de ele. Cred că e o șansă să ai două țări și două culturi. Nu m-am simțit niciodată stigmatizată în Franța din cauza faptului că vin din România. Sigur că au existat persoane, de exemplu, la un interviu de angajare, care m-au întrebat dacă sunt sigură că știu că scriu bine în franceză. Însă asemenea întâmplări au fost extrem de rare și eu am ales să nu le acord mare importanță.

 

Crezi că viața ta ar fi fost altfel dacă acum, în 2018, trăiai în România? Mai bună, mai rea? 

Cu siguranță viața mea era altfel dacă rămâneam în România, însă asta nu înseamnă că ar fi fost mai rea neapărat sau mai bună neapărat.

Aș putea vorbi de drumuri, de spitale, de corupție, care sunt toate mari probleme ale României. Dar când am fost în București cu colegii mei francezi, lor le-a plăcut foarte mult metroul din București, mult mai curat și mai comod decât cel din Paris. Peste tot sunt lucruri bune și mai puțin bune și fiecare știe ce e mai bine pentru el. Nu există rețetă pentru fericire. Cunosc români care au trăit de mici în Franța, s-au întors în România și par foarte mulțumiți de viață lor.

 

Ai plecat de tot sau doar pentru o vreme? La modul ideal, când și de ce te-ai întoarce în țara? Cine și cum te-ar putea determina să faci asta?

Când am venit ultima dată la București, am schimbat niște vorbe cu niște prieteni ai unor prieteni care mi-au pus această întrebare a întoarcerii. Îți voi spune și ție ce le-am spus lor: ar fi greu să mă întorc. Mi-ar trebui un timp de adaptare, la fel ca atunci când am plecat. Nu am niciun motiv să trec prin asta acum, pentru că îmi e bine acolo unde sunt.

Nu știu ce va fi peste câțiva ani, însă cum spuneam, lumea e mare, iar eu îmi doresc să o văd, poate să experimentez și viața într-o altă țară decât Franța.

 

Cât de tare te deranjează când cineva pune la zid oamenii din diaspora și îi jignește? Te ating jignirile sau te lasă rece?

Mi-aș dori să nu mă atingă jignirile. Însă e îngrozitor să vezi cu cât dispreț vorbesc unii oameni despre compatrioți de-ai lor care muncesc cinstit în alte țări, foarte mulți nu din alegere, ci de nevoie. Să muncești nu e o rușine!

 

 Ești fericită cu viața ta de acum?

Da.

 

Ce te-ar face și mai fericită?

Într-un mod egoist, mi-ar plăcea că biletele de avion să coste mai puțin sau salariile din România să fie mai mari și prietenii mei să poată veni mai des la mine.

Serios vorbind acum, mi-aș dori din tot sufletul că România să se facă bine. Pe o parte, văd o Românie care a pus bazele Magic Camp, care construiește din donații spitale pentru copii, care face enorm de mult bine. Pe de altă parte, văd politicieni care fură și manipulează (nu toți, dar prea mulți). Sunt două Românii. Cred că până când oamenii din prima Românie nu o „cuceresc” pe a doua, nu se pot schimba lucrurile cu adevărat. Dar e doar o părere personală. Să îți dai cu părerea e cel mai ușor lucru din lume.

 

 

 

Foto: arhiva personală a Alinei

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!