#RomâniaPlecată (6). Ruxandra, din Olanda: „M-aș întoarce ca să fiu mai aproape de familie și ca să dau ceva înapoi ei sau țării”

Am în minte de multă vreme o serie cu povești ale românilor plecați. Acum a venit timpul ca ea să apară, poveste după poveste. Vor fi aici istorii de viață ale unor oameni pe care îi știu, dar și ale unor oameni pe care nu îi cunosc. Vor fi aici vorbe de la români din familia mea, dar și vorbe de la prieteni și mulți străini. Vor fi aici, laolaltă, povești ale unor persoane care au opt clase, doar liceul, studii post universitare sau care sunt doctori în științe, badante, dar și IT-iști, ingineri, dar și gunoieri, cofertari, dar și șoferi, profesori, dar și medici, chelneri, dar și profesori.

Sub numele #RomâniaPlecată, voi strânge interviuri ale unor români plecați, care nu s-au rupt – și care, cel mai probabil – nu se vor rupe niciodată cu totul de țară. Ei sunt „diaspora” mea. Și, pentru mine, chiar dacă sunt diferiți, ei sunt, cumva, toți la fel. E timpul să îi cunoști fără să le mai pui etichete.

 

Astăzi, un interviu cu Ruxandra Tăleanu, un om pe care îl admir tare de la distanță, via Facebook. Ruxandra care locuiește la Amsterdam. 

 

Când ai plecat din România (în ce moment al vieții tale)?

Am plecat la 24 de ani, după facultate și după vreo cinci ani de muncă în IT.

Și mai important decât momentul plecării, de ce ai ales să faci asta? A fost o decizie greu de luat – cât a durat de la gând la momentul Z?

Mulți prieteni buni și dintre cei mai isteți colegi din facultate tot plecau, pe termen lung, spre Silicon Valley sau vestul Europei, după ce fuseseră deja în stagii acolo. Prietenul meu urma să plece și el, din nou, să-și continue studiile, iar mama mă încuraja de asemenea să plec, crezând că voi avea mai multe oportunități. Dar nu eram absolut convinsă, căci generația mea era privilegiată în București. Întâmplarea a făcut să prind niște interviuri și oferte pentru posturi în Franța sau în Olanda. Am ales Olanda dintr-un impuls și gândindu-mă că, pentru început, aș fi trăit mai bine decât în Paris. Deși Parisul e orașul inimii mele, a fost probabil cea mai bună decizie luată de mine, la 20 de ani.

Cu ce gânduri ai plecat și cum a fost ziua plecării?

Despărțirile și schimbarea nu sunt o plăcere pentru nimeni. Nu eram totuși foarte conștientă de amplitudinea schimbării și cred că eram mai ocupată să-mi organizez plecarea decât să-mi pară rău. Momentul cu adevărat greu a fost când, după câteva zile de mers cu mașina, spre Olanda, prin Budapesta, Praga etc., a trebuit, la Bruxelles, să-mi iau rămas bun de la prietenul meu și să parcurg ultima bucată de drum, 250 de km, singură, spre Amsterdam. Încă am un nod în gât când îmi amintesc că abia atunci am realizat că nu mă mai ține nimeni de mână. Dar cred că ar fi fost greu să găsesc un oraș mai primitor și lume mai prietenoasă decât în Amsterdam.

Ce te nefericea, ce te nemulțumea, ce îți lipsea cel mai tare atunci când ai decis să pleci?

Era 2011, aveam 24 de ani, nimic nu mă nemulțumea cu adevărat. În ce privea piața muncii în IT, cred că eram indignată de birocrație, inclusiv în ce privea contractele mele de muncă. Altfel, poate că mă nemulțumea senzația frecventă că nu există o reală înclinație spre inovație și productivitate, lipsa unei gândiri primar vizionare în Tech, iar asta mă făcea să cred că multă muncă e în zadar. De aceea, m-am angajat apoi, în Amsterdam, la un start-up. Nu am plecat, totuși, din nemulțumire, ci din curiozitate și pentru că, de fapt, a fost foarte simplu să plec.

Cum e viața ta acolo: ce muncești (și ce munceai când erai în România), cine îți sunt prietenii, care sunt diferențele cele mai mari pe care le-ai perceput comparativ cu România?

Lucrez, ca și atunci, în IT și internet. Am fost, mult timp, programator, iar acum lucrez la un produs al Booking.com împreună cu o echipă măricică, de care sunt responsabilă. Majoritatea prietenilor mei sunt români cu o traiectorie foarte similară în domeniul ăsta. Am și o mulțime de prieteni străini, doar stau într-unul dintre cele mai diverse etnic orașe din lume, cu peste 150 de naționalități. Am prieteni buni români din România, Anglia, Elveția ș.a.m.d. cu care mă văd des.

Diferențele? În afară de frumusețea arhitectonică a locului, diferențele cele mai mari sunt, cum spuneam, diversitatea și oportunitățile pe care le au oamenii, deschiderea către comerț și imigrație, artă și studii superioare sau cercetare. E foarte vizibil standardul foarte ridicat de viață: liniștea, infrastructura impresionantă, organizarea și birocrația foarte prietenoasă cu utilizatorul și mutată în mediul digital. Iar personal e foarte la îndemână să călătoresc și să explorez atât Europa, cât și celelalte continente și cred că e o rampă de lansare excelentă pentru profesioniștii din domeniul ăsta.

Cât de legată ești încă de țară? Vii în vizită, cât de des, ești la curent cu știrile, vorbești cu prietenii despre realitatea de aici?

Atât timp cât mama mea, sora mea și restul familiei se află acolo și atât timp cât scrie România și UE pe pașaportul meu, e de datoria mea să fiu și la curent cu știrile, și să vorbesc cu prietenii despre ce se întâmplă, cu bune și cu rele. E drept că poate fi extraordinar de frustrant. Dacă mă gândesc bine, din 2012 încoace, urmăritul politicii și știrilor din România a fost ca o cursă continuă în montagnes russes. Sper, într-o zi, să mă implic și mai activ în societatea română decât o fac astăzi. Vin de câteva ori pe an în România și mereu e ca acasă și am senzația că m-am văzut doar ieri cu oameni cu care mă văd câte-o dată pe an.

Ce ai luat cu tine acolo și ce nu ai putut lua? Efectiv, mi-ar plăcea să știu ce ai pus în bagaj, pe lângă haine. Poate o amintire, poate un dar de la prieteni…

Mi-am dat seama, de curând, că nu numai eu am pus tigăile, poșetele și cărțile-n portbagaj și m-am suit la volan spre Olanda, spre stupefacția oamenilor care ne-au angajat. O prietenă i-a șocat pe cei de la compania ei, când le-a spus că eventual îi pot deconta benzina, iar ei au zis că singura opțiune e biletul de avion, dus. Pe scurt, am venit cu mica agoniseală de până atunci, printre care și un album cu poze de la prieteni. După un an, mi-am adus și o pisică. Îmi amintesc și acum prima revenire în România, a fost ca de Moș Crăciun, mulți prieteni au venit cu câte un cadou. De aia spun că aici e acasă, ca și la Amsterdam, azi, căci am trăit aici mai mult decât în oricare alt oraș, după ce-am plecat la facultate.

“Dor” e un cuvânt pentru care nu exista traducere greu de tradus în alta limbă. Ce înseamnă, pentru tine, dorul de România? Care sunt imaginile pe care le pui în definiția acestui cuvânt?

Nu există? Știi cum sunt eu, îndemn lumea să nu luăm totul de bun, să gândim critic. Dorul, pentru mine, se traduce în mamă, familie și prieteni. Limba română, de care-s tare mândră. Dealurile cu fânețe, margarete și sunătoare, pădurile și livezile cu cireși prin care am alergat, m-am jucat și am muncit când eram copil. Școala din Sinaia, muntele. Mi-e dor și de București, de Parcul Ioanid, de Parcul Bordei, de străzile din Cotroceni și de cele din Dorobanți, plus toată atmosfera de distracție și joie de vivre din București și de asemenea activismul civic care se întețește, de câțiva ani încoace, de toate locurile și localurile pe care încă nu le-am descoperit. Nu am aici loc să enumăr toate lucrurile bune care mă fac să-mi fie dor.

Ai plâns vreodată de dor de România și de oamenii de aici? Când și de ce?

În afară de momentele în care sunt nostalgică după mama, copilărie și familie, mișcarea civică pe care-o văd că se întâmplă acum în România mă face să mă simt departe și mă face să regret că nu pot pune și eu umărul.

Au existat momente în care ai simțit că nu aparții țării de adopție și că vrei să te întorci? Care a fost un astfel de moment?

Din fericire, nu am avut motive să vreau să mă întorc, încă. Ar fi fost prea devreme. De pe vremea lui Socrate, nu suntem nici atenieni, nici greci, ci cetățeni ai lumii. Poate că ar trebui să privim invers, să zicem că locurile ne aparțin de fapt nouă și să facem ceva în sensul ăsta. Nu e vorba doar de o privire cosmopolită asupra lumii, ci de o capacitate esențială de a ne muta perspectivele dinspre sine spre restul cetățenilor și spre lumea întreagă, și invers, pe care să o exersăm.

Crezi ca viața ta ar fi fost altfel dacă acum, în 2018, trăiai în a România? Mai bună, mai rea?

Nu am, de fapt, de unde să știu, dar, dacă mă uit la prietenii rămași, probabil ar fi fost asemănătoare, cu deosebirea că nu aș fi știut cum e să vezi și alte moduri în care pot merge lucrurile și nu aș fi cunoscut atâți oameni veniți de peste tot. Iar experiențele astea mi se par definitorii și importante pentru tinerii care vor, în cele din urmă, să construiască o societate mai bună, acasă, în România, sau oriunde decid să rămână. Mobilitatea este foarte utilă, dacă nu necesară. Ține, cum am zis, de niște privilegii pe care nu toți le avem, dar de care e important să profităm, când le avem.

Ai plecat de tot sau doar pentru o vreme? La modul ideal, când și de ce te-ai întoarce în țară? Cine și cum te-ar putea determina să faci asta?

Nu știu, ambele opțiuni sunt deschise și ideal ar fi să rămână așa. M-aș întoarce ca să fiu mai aproape de familie și ca să dau ceva înapoi ei sau țării, de exemplu, într-un proiect legat de educație sau de cultură, dar adevărul e că nu am, acum, ceva concret în minte.

Cred că, dacă vreau neapărat să subliniez ceva cu ocazia asta, este că trebuie să devenim conștienți de luxul pe care-l avem cu toții, din 2007, când ni s-au deschis granițele spre Europa, și, de acum câțiva ani, de când nu mai avem nevoie de permis de reședință: tineri studenți, tineri profesioniști, dar și oameni cu familie ori mai avansați în carieră sau poate simpli călători care vor să mai vadă și alte peisaje fără a fi permanent controlați, cu toții avem azi o mulțime de alegeri la dispoziție, față de generația părinților noștri, de exemplu.

Cât de tare te deranjează când cineva pune la zid oamenii din diaspora și îi jignește? Te ating jignirile sau te lasă rece?

Mă deranjează enorm când cineva pune la zid, cu tăvălugul, orice categorie de oameni și cred că ar trebui să fim, cu toții, intoleranți față de intoleranță, păstrând neapărat moderația în discurs și retorică. Ascultând cât mai mult dinspre diferitele tabere din jurul oricărui subiect. Astea sunt probabil cele mai importante lucruri la care să lucrăm în ziua de azi: moderația, toleranța și un echilibru între rațiune și empatie, între gândire critică solidă și reacție emoțională.

Ești fericită cu viața ta de acum?

Da, destul de fericită.

Ce te-ar face și mai fericită?

Greu de spus, fiindcă mi se pare că aș da un răspuns care ar rămâne pasiv și am spus deja câteva lucruri mai sus. În afară de asta, mi-aș dori să știu că mergem într-o direcție mai bună, că cei care vin după noi vor avea acces la o educație de calitate, de exemplu, lucru care e extrem de greu de realizat, că facem măcar câțiva pași în direcția bună spre un sistem sanitar decent și că avem așteptări mai mari atât de la noi, cât și de la cei care ne guvernează. Aș mai vrea să văd Europa unindu-se și mai mult, căci tare bine ne-ar merge nouă, românilor, și nouă, europenilor, dacă am deschide ochii, am vedea cât de mult s-a lucrat pentru noi și ne-am gândi cu toții cum să punem umărul să facem și mai bine sau măcar să ne gândim cine ne-ar reprezenta în cel mai competent și fructuos mod, ca să avem o Europă și mai puternică, cu oameni care trăiesc la standarde cât mai înalte.

 

 

Foto: arhiva personală

 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!