#SlavaUkraini. Oare aș putea să mai fiu vie într-un așa iad?

Să-ți împachetezi viața într-o singură valiză, să-ți iei copiii în brațe și să pleci. Nu știi unde. Să nu poți să urli și să nu poți să strigi și să nu poți să plângi în hohote toată tristețea și toată furia; doar să mergi, să mergi și să mergi, pas după pas după pas.
Să ajungi, deși nu vrei, la granița unei țări pe care nu o știi și acolo să-ți strângi bărbatul în brațe ca și cum ar fi ultima dată. Oare e ultima dată?! Gândul acesta – care trece dureros și prin tine, și prin el și pe care îl alungi în secunda următoare – e tăiere în carne vie și te lasă fără aer. Nu vrei să știi că ar putea fi ultima dată. Nu are cum să fie ultima dată. Aveți copii de crescut, aveți o viață. Tu vii încoace, el se duce încolo. Și toată durerea lumii e pe linia aia care separă două țări, două lumi, o pace de un război. O linie scăldată în lacrimi de toate vârstele.
E atât de aproape de noi imaginea asta dureroasă, încât nu pot să mi-o scot din cap. Mănânc cu noduri și mă gândesc că eu nu aș putea. Oare aș putea să mai fiu vie într-un așa iad?
Cât de tare să fii ca să reziști la o așa suferință pentru care nu te-a pregătit nimeni, niciodată, nicăieri pe pământ?
Cât de femeie să fii ca să poți face pași departe de omul tău, fără să știi când vei putea face pașii aceștia înapoi, spre el, spre viața voastră împreună, spre casa voastră?
Cât de mamă să fii ca să găsești toată puterea pământului pentru a-ți ține copilul în brațe, la piept, ca să-i cânți la somn, să-l speli, să-l hrănești, să-l alini, să te joci cu el, așa cum ai făcut de când te știi?
Tot ce am învățat despre acceptarea durerii uit în aceste zile. Nu trăiesc această dramă și, totuși, simt o durere ascuțită în piept; o durere care nu mă lasă să dorm, să respir, să îmi văd doar de ale mele și de ai mei.
Nu știu dacă vreodată în viața mea am fost mai recunoscătoare decât sunt azi, pentru tot ce am. Dar mai ales pentru pace. Ce puțin învățăm despre cât de mult contează pacea.
Și dacă vreodată vă zice cineva că e prea mult să vorbiți toată ziua despre cum să ajutați femeile astea plânse care trec granița cu o valiză într-o mână și cu copiii în cealaltă mână, să-i spuneți că, în povestea asta, nimic din ce putem noi vreodată face nu e prea mult. Doar durerea lor e prea multă. Restul e mic, mic, mic.
foto: Un copil își ia la revedere de la rude, după ce a urcat în tren în Kramatorsk, estul Ucrainei, credit foto VCG, sursa https://www.caixinglobal.com/

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!