Un ceai amânat ce va rămâne nebăut

By , , , , Permalink 3

Mă uit în mesagerie și văd ultima noastră discuție, din 2014. „La mulți ani, cu veselie și putere!”, i-am scris atunci, în luna mai. Cu ceva timp înainte ne scrisesem așa:

– M-am gândit la ce ai scris ieri, nu ar fi o idee rea varianta online a poveștii mele, mai ales ca am mai crescut, am mai adăugat niște file la poveste și m-am mai schimbat puțin, în bine sper. Te invit la un ceai când ai vreme, ce zici? Te pup!

– Sunt cu predarea (revistei) zilele astea, dar, cum mă mai eliberez, dau un semn. Sper să și reușesc, în ultima vreme nu-mi mai ajunge timpul pentru nimic. Te pup, keep smiling.

– Ehe, treaba asta cu timpul… știu cum e. Spor și baftă și abia aștept să ne vedem.

 

Trecuseră două luni între schimburile de mesaje din Inbox. A mai trecut de atunci un an și alte câteva luni peste. Și tot nu ne-am mai văzut.

Între timp, s-au făcut doi ani peste, eu nu mai lucrez la revistă, iar ea nu mai e aici.

 

În octombrie, acum doi ani, mi-am dat seama cât de mult amânasem un amărât de ceai. Cât poate să-ți ia din viață un ceai? O oră? Două? Chiar nu am găsit eu o oră în două luni, nici într-un an? N-am găsit eu un răgaz, cât de mic, pentru omul acesta care mă îmbrățișa atât de cald și de bine?

 

O cunoscusem la o petrecere de zi între fete, cu pâine de casă, chec cu nuci, plăcintă și limonadă și haine regândite din niște țoale vechi. I-am aflat povestea în autobuzul care ne-a dus acasă, din Băneasa spre centru. Până la Piața Presei, unde am coborât, am știut că e obligatoriu să îi scriu povestea. Și m-am îndrăgostit de ea și de felul ei de-a fi, de zâmbet, de puterea cu care mergea mai departe. Prin ce a trecut fata asta, mi-am zis, trebui să afle toată lumea care se smiorcăie zi de zi. Am scris povestea în Marie Claire, în primul rând pentru a-mi da mie o lecție, după multe ore de stat la povești cu ea, după câteva e-mailuri schimbate, după ce am citit fragmente din jurnalul ei dureros.

 

La trei zile după ce s-a ras în cap într-un salon din cartierul bucureștean Berceni, o fată zâmbăreaţă, slăbuţă, cu ochi căprui, intra în sala de operaţii a Spitalului de Urgenţă Floreasca. Era miercuri, 23 martie 2005, 11 fără un sfert, când s-a urcat pe masa de operaţie. N-avea emoţii, dar îi era frig și foame. „Punem și noi o muzică?“ Și asistentele i-au pus muzică clasică. Iar când au întrebat-o, înainte de prima tăietură, dacă dorește ceva, a cerut o pizza și o tequila. Asistentele au râs. A râs și neurochirurgul. Pacienta a întors capul mic, cu craniu perfect, spre dreapta. Ceasul din perete arăta ora 11.

Când s-a trezit, tot cu capul spre dreapta, n-a mai văzut ceasul. În locul lui era o icoană. A crezut că a murit și a ajuns în rai. „Teo, ești bine?“ Verișoara ei, Alex, o ţinea de mână. Deci nu era un înger cel care striga, s-a gândit Teo. Și a început să plângă. O durea capul crunt, parcă îi tăiase cineva craniul cu drujba. Nu, evident că nu era bine, dar măcar nu murise. De fapt, atunci, în salonul de la Terapie Intensivă, cu două luni înainte de a împlini 26 de ani, tânăra a început să trăiască.

„Sunt Teo. Mulţi spun că sufăr de o boală incurabilă. Dar eu sunt fericită.“ Așa s-a prezentat Teo la o petrecere între fete, una liniștită, cu limonadă și prăjituri fără ciocolată, o petrecere prea cuminte pentru Teo zbenguita, cea dinainte de chist. Chistul arahnoidian de fosă posterioară.

Varianta shortcut, cum îi place să spună, a poveștii ei despre fericire sună așa: pe 16 martie 2005 a aflat că are un chist de 6,7 centimetri pe creierul mic. Așa se explicau durerile de cap insuportabile, care nu treceau de luni bune. Pe 23 martie, s-a operat prima dată: o intervenţie dificilă, în timpul căreia chistul a explodat, iar medicii „au pierdut-o puţin“.

Două luni mai târziu, durerile au reapărut, chistul se refăcuse. Era nevoie de o nouă operaţie – 11 mai, tot la Floreasca. Medicii i-au pus atunci un furtun în coloană, care să dreneze lichidul din chist. (Ulterior a aflat că primele două operaţii au fost manevre greșite.) A stat acasă zece luni, apoi a revenit la serviciu, în redacţia de știri sportive de la ProTV.

În vara lui 2007, Teo avea dureri groaznice din nou. La începutul lui 2008, a mers la Spitalul Bagdasar. Un test RMN (rezonanţă magnetică nucleară) a elucidat problema: hipertensiune intracraniană. Pe 3 martie, la a treia operaţie, i-au mai pus un furtun, de la chist până în stomac.

La zece zile după, în timp ce stătea în pat și vorbea la telefon, a făcut o comoţie cerebrală și a intrat în comă. S-a trezit fără sechele prea mari, a reînvăţat să vorbească, s-a făcut bine. La scurt timp, au apărut dureri la coloană: primul furtun, pus la Floreasca, intrase adânc în măduvă. Pe 17 și 28 octombrie 2008 au operat-o de două ori și, după un adevărat chin chirurgical, medicii i-au scos furtunul din coloană. Totul a fost bine până în decembrie, când au reintrat în scenă durerile de cap, pierderile de echilibru și migrenele hidoase.

Pe 25 februarie 2009 a făcut a șasea operaţie. Două luni mai târziu, fiindcă iar nu se simţea bine, a mers la un control la Viena, la Spitalul AKH. Aici, pe 23 octombrie 2009, a făcut a șaptea operaţie – și ultima.

 

În ziua în care am făcut ședința foto pentru articol, ne-am întâlnit la o ceainărie. Oamenii din echipă știau deja povestea ei și se purtau cu mănuși. „Hei, nu sunt moartă! Sunt vie!” Și, Doamne, cât de vie era! A râs și s-a bucurat de ziua aceea de parcă era ultima. Noi, restul, parcă eram paralizați. Nu găseam forța să zâmbim în fața ei, deși noi eram bine, sănătoși, nu fusesem niciodată operați pe creier. Nici nu trăiam cu migrene crunte, cum trăia ea. Pe tabla de scris de la intrare în ceainărie a desenat un smiley face. „Asta-s eu. Așa sunt eu! Smiley face, chiar și când îmi vine sa urlu de durere.”

 

În mansarda unei ceainării din București – locul în care anul acesta, de ziua ei, la 31 de ani, a suflat într-o lumânare roz înfiptă într-o brioșă cu măr și scorţișoară –, cu muzica lui Nicu Alifantis pe fundal, lui Teo (care lucrează acum în PR, tot la MediaPro) îi sclipesc ochii mari, rotunzi, când îţi spune că nu regretă nicio clipă chinurile prin care a trecut.

În ultimii cinci ani, Teo n-a avut, cu totul, șase luni fără dureri. Și acum le are. Dar trăiește cu ele. Ia calmante de câte ori simte nevoia, două pastile obligatorii seara, cu jumătate de oră înainte de culcare, și una-două pilule de criză în cazuri excepţionale, când simte că urmează migrene de până la 72 de ore, fără pauză. Principiul e simplu, iar Teo îl enunţă fără să clipească: „Dacă nu iau pastilele, pa, la revedere, nu mai trăiesc“.

Chiar dacă după primele operaţii i-a spus mamei că ar înţelege pe oricine s-ar omorî din cauza durerilor, azi nu concepe să nu meargă mai departe. „E trist că trebuie să trecem prin momente grele pentru a da mai multă importanţă vieţii, pentru a pune preţ pe ceea ce merită cu adevărat. Chistul meu, care are acum doi centimetri, m-a învăţat să respect durerea și bucuria. Viaţa mea adevărată a început odată cu el; de atunci m-am schimbat mult, am devenit un om mai bun și, în ciuda momentelor în care am crezut că mor, sunt mai vie ca înainte.“

 

Într-un sfârșit de lună octombrie, a apărut articolul în revistă. După ce a văzut revista, m-a invitat la un ceai. „Sunt prinsa tare, da ne vedem cât de curând”, i-am zis.

 

Cele dintâi momente în care Teo a simţit că se topește de durere au fost după prima operaţie. Își amintește perfect prima plimbare prin lume, după externarea din martie 2005. Purta niște blugi evazaţi, cu petice roșii și albastre care imitau steagul Americii, și un tricou lila, cu fermoar și gulerul înalt, care îi acoperea bandajul de la gât, iar pe cap – un baticuţ.

„Am crezut că leșin când am luat prima gură de aer. Mama a vrut să mă ţină de mână, dar am refuzat-o, doar nu eram copil de grădiniţă. Am traversat. Trecerea de pietoni mi s-a părut un kilometru. Niciodată nu m-am simţit atât de slăbită, de obosită, de neputincioasă.“

Dacă n-ar fi fost chistul, Teo ar fi ţopăit atunci pe zebră. Dar situaţia era alta: după două minute, mergând mai încet decât cel mai leneș melc, i s-au umezit ochii jucăuși. I se părea că oamenii o privesc ciudat, că o compătimesc.

„Hai acasă. Am obosit“, i-a spus mamei. Ar fi vrut să mai stea afară, să simtă că e vie. Dar aerul, copacii, oamenii, totul era prea mult.

Acasă, a început să plângă, cum a făcut-o după fiecare operaţie. S-a așezat pe patul din garsoniera închiriată din Drumul Taberei, iar mama i-a ţinut cana, ca să bea apă. Au urmat nopţi în care bâjbâia după calmante și zile în care trăgea de ea.

„Când am suferit prima operaţie, nici nu știam ce trebuie să învăţ. Lecţia m-a luat pe nepregătite. La a doua operaţie, eram atât de mânioasă, că nu voiam să mai învăţ nimic, cu atât mai mult să caut rostul acestei lecţii. Apoi, când a venit a treia, am înţeles că cea mai ușoară metodă de a merge mai departe e să mă supun. Pentru prima oară priveam totul ca pe o șansă de a învăţa să mă bucur de ce am, de ce sunt. Și, după un timp între două lumi, m-am trezit cu lecţia învăţată. Mi-am spus că s-a terminat, știu ce trebuie să știu. Numai că au mai urmat încă patru cursuri. Mă gândesc, poate n-am fost prea atentă la ore (așa am făcut mereu, la școală). Așa că Domnul Profesor m-a pus să o iau de la capăt, să repet și a patra oară, și a cincea, și a șasea oară, și a șaptea oară.“ Asta scria Teo, abia întoarsă de la Viena.

„Atunci mă întrebam buimacă de ce mi se întâmplă mie, eram plină de ură și confuză. Acum mă întreb, mai vie ca oricând, de ce eu? De ce eu am primit atâtea șanse să trăiesc?“

 

De două ori am zis că îmi fac timp pentru un ceai împreună. De două ori nu m-am ținut de cuvânt. Iar acum, când aș pune totul pe pauză și mi-aș face timp, nu mai am cu cine să beau ceaiul. De ce nu ne facem timp pentru oamenii de lângă noi atunci când ei sunt lângă noi? De unde prostia asta să nu găsești timp pentru un ceai? M-am învinovățit mult în ultimii doi ani pentru asta. Și încă o mai fac. Și poate nu-mi va trece niciodată.

Mi-ar plăcea însă să-mi fi învățat lecția: să nu mai amân la nesfârșit întâlnirile cu oameni dragi. Căci, până la urmă, cu asta rămânem: cu urmele pe care ei le lasă în noi.

 

Odată, cineva a întrebat-o: dacă nu ai voie să plângi, să răcești, să te enervezi, să sari cu parașuta, să faci bungee jumping, să mergi pe munte, să mergi la mare, să stai la soare, să bei, să fumezi, să mănânci ciocolată, să bei cafea, să mergi la meci (Teo e fan Rapid București), să vezi un film la mall, să dansezi în club (ultima petrecere la care a fost a ţinut din 30 decembrie 2005 până pe 2 ianuarie 2006), să faci sport (înainte, Teo a făcut înot de performanţă și mergea regulat la sală), să te dai cu rolele, să te plimbi cu bicicleta, să te bucuri de un concert, să faci multe alte lucruri pe care le fac oamenii, atunci, ce ai voie să faci?

Teo i-a răspuns cu zâmbetul larg, care-i lasă la vedere strungăreaţa: „Am voie să simt, să zâmbesc și să mă bucur de fiecare zi, să am prieteni adevăraţi, să respir aer de primăvară și să mă bucur de zăpadă, să le mulţumesc celor care îmi sunt alături, să mă alint, să mă îndrăgostesc de un nor, să beau bere fără alcool, să scriu poezii și să fac fotografii, să iubesc și să fiu iubită, să sper și să visez. Am voie să mă trezesc mâine, vie și conștientă că nicio zi nu seamănă cu alta și nicio zi din viaţa noastră nu trebuie să fie doar o altă zi. E adevărat, am voie mai puţine lucruri decât alţii, dar puţinul meu pentru mine înseamnă aproape tot. Nu neg, sunt momente în care aș vrea și eu mai mult de la viaţă. Dar încerc să nu uit că sunt o norocoasă.“

 

Îmi va părea rău pentru totdeauna că nu am apucat să beau ceaiul acela amărât cu Teo. Teo cea care mi-a dat una dintre cele mai importante lecții din viața mea.

 

Când am cunoscut-o pe Teo și am auzit-o cum spune că suferă de o boală incurabilă, dar e fericită, m-am gândit că minte, că bravează, ca să ne dea peste nas, nouă, celor câteva fete sănătoase care o priveam. După mine, boala incurabilă și fericirea n-aveau cum să-și împartă în armonie o viaţă de om.

Dar cât ne-am tot întâlnit ca să îmi adun informații pentru a-i scrie povestea, Teo mi-a demonstrat că nu minţea, că fericirea ei e mai adevărată decât legea gravitaţiei. Cunoscând-o, mi-a fost rușine pentru zilele în care îmi doresc atât de multe și pentru cele în care creierul meu – fără chisturi, fără operaţii, fără dureri – nu știe să se bucure de viaţă. M-am molipsit de la Teo de plăcerea de a zâmbi. Pentru că ea, care nu va scăpa niciodată de dureri și de zile de chin, este cel mai bun profesor de zâmbit pe care l-am cunoscut.

 

 

Sper că ați ajuns până aici, la finalul acestui text. Mai zic doar atât: nu mai amânați ceaiurile cu oameni dragi, căci s-ar putea să nu mai apucați să le beți vreodată.

 

*** Teo a fost una dintre victimele tragediei din Colectiv, din octombrie 2015.

 

 

Foto: Dan Vezentan.

Teo și-a pus fotografia asta pe Facebook cu patru zile înainte de incendiul din Clubul Colectiv. A pus poza și a scris așa: 5 years ago for my story in Marie Claire Romania. Still alive and counting. Still dreaming and making my wishes come true.

 

Articolul cu Teo a apărut în ediția noiembrie 2010 a revistei Marie Claire

 

 

Citiți și „Degeaba ești viu dacă nu simți că trăiești.” Din cartea lui TEO

3 Comments
  • Maria Elena
    November 1, 2017

    Doamne….Oana!
    Acest articol m-a facut sa plang si pentru moment nu ma pot opri…
    Am un nod in gat si stomacul meu este strans ca si cand a fost oparit cu zmoala incinsa…
    Sunt asistent medical generalist de profesie, am lucrat printre altele si in Floreasca, inteleg din punct de vedere medical prin ce a trecut Teo!
    Faptul ca a supravietuit atatia ani acelui chist, dar incendiul de la Colectiv a eliminat-o definitiv dintr noi, cei vii si sanatosi este parca un paradox.
    Nu ma pricep atat de bine sa scriu, sunt cu lacrimi inca pe obraji ce se inod in barba….
    Da, ai mare dreptate cu ce scrii in acest articol si in special cum il inchei ” nu mai amânați ceaiurile cu oameni dragi, căci s-ar putea să nu mai apucați să le beți vreodată.”
    Asa ar trebui sa facem….am trecut in acest an prin ceva asemanator si este sfasietor de greu…

  • Liliana
    November 1, 2017

    O, doamne, ce lecție! 😪

  • Natalia
    November 1, 2017

    Serios? Colectiv i-a adus sfarsitul? :((

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *