De zece ani într-un carusel. Unii îi mai spun și antrenoriat

Săptămâna trecută am avut un workshop. Lumânăreasă fiind, am ținut un workshop de turnat lumânări.

A fost frumos – am simțit și eu (dar, na, eu sunt subiectivă), dar au zis și oamenii; am turnat lumânări – fiecare om și-a creat propria lumânare și a turnat-o în recipiente din colecția noastră #PeCuvânt -, dar mai mult am povestit. Și am povestit și am povestit și mi-am dat seama că, oricât aș povesti, tot nu mă satur de povestit. Despre lumânări, despre parfumuri, despre antreprenoriat pe o piață care a crescut sub ochii mei (și pe care am crescut-o și eu un pic). Și povestesc mereu de zici că e ultima oară când mai pot povesti. Așa îmi e de dragă povestea asta. Povestea asta bucată din mine.

Se fac anul acesta zece ani de când există Cup & Candle. Z E C E ani de când, din întâmplare, am trecut de la jurnalism, la manufacturat lumânări parfumate din ceară de soia 100%; de la munca în redacție, la munca într-un mic atelier (inițial improvizat într-o bucătărie de apartament de două camere, apoi mutat pe balconul aceluiași apartament; ajungând acum să ocupe o casă întreagă, trei camere și un pod mare); de la angajat, la propriul stăpân (unii îi spun și antreprenor).

Povestesc mereu cu zâmbetul pe buze despre Cup & Candle. Și sigur că, mai ales când sunt la un workshop, mă concentrez pe partea luminoasă, că doar oamenii vin să se relaxeze și să experimenteze ceva nou, nu să mă audă pe mine plângându-mă cât îmi e sau mi-a fost de greu în acești zece ani. Căci, până la urmă, când am devenit antreprenor – și zilnic, fiind antreprenor – am făcut și fac niște alegeri pe care mi le-am asumat.

Poate pare uneori, mai ales la workshopuri (și pe social media, unde totul e roz, nu?!) că eu stau pe un norișor din vată de zahăr și torn lumânările astea și le împachetez cu fundă și de acolo le dau drumul în lume. Dar vă asigur că nu e așa. Așa de ușor și de roz.

Bine, recunosc, e frumos și roz.

Dar e și greu. Însă e un greu asumat, la care m-am înhămat și mă înham încă. Muncesc mult, foarte mult, fiind și șef și angajat în același timp. Muncesc indiferent de zi și uneori indiferent de oră. Nu am zile în care să nu mă gândesc la cum să fac mai bună povestea asta (fiindcă povestea asta e unica mea sursă de venit). Și sunt destul de severă cu mine și am mari așteptări de la propria persoană. Și mă cert în aceeași măsură în care mă și aplaud. Bine, fie, mai mult mă cert. :))

Dar adevărul adevărat e că, oricât de greu ar fi uneori, am ales să nu mă mai plâng așa de des de micile pietricele care îmi intră în pantofi de când merg pe drumul antreprenoriatului. Sau de bolovanii imenși pe care trebuie să-i dau deoparte din drum. Sau de gropile pe care trebuie să le ocolesc sau să le sar pentru a merge mai departe. Am învățat, în timp, că nu-mi place să renunț, ci să rezolv; că nu-mi place să ridic din umeri, ci să dau din coate; că nu-mi place să băltesc, ci să caut mereu să cresc. Așa că asta fac – rezolv, dau din coate, cresc.

Sigur că, atunci când sunt copleșită și nervoasă și mi se pare că nu îmi ies lucrurile, mai fac și eu un popas și smiorc-smiorc pe umărul lui Eugen sau al vreunui prieten dintre cei puțini. Dar antrenamentul m-a ajutat, în toți acești ani, să știu să mă repliez destul de repede. Plâng repede, dar la fel de repede îmi și șterg lacrimile. Mi-a crescut rezistența în tot acest timp, acum sunt antreprenor de cursă lungă și nu mă las ușor pusă la pământ, asta e sigur.

Scriam chiar acum două săptămâni asta, pe pagina de Facebook Cup & Candle:
“Oare mai trec și alți antreprenori prin perioade în care li se pare că lucrurile nu se leagă toate așa cum trebuie? Că, oricât și orice ai face, totul se întâmplă prea lent, prea puțin, prea mic? Oare mai sunt și alți antreprenori care simt presiunea dinspre public?
Mi se pare că fac prea puțin. Prea puține.
Că nu se transformă în realitate toate ideile pe care le am. Sau că nu pot eu să le transform.
Că nu am destule idei wow.
Că nu reușesc să mă ridic la înălțimea așteptărilor clienților mei.
Trec uneori prin asta. Nu des, dar mi se întâmplă.
Și, atunci când pățesc, îmi dau timp să stau cu mine în gândurile și trăirile astea. Să le accept și să le mestec și să le diger. Dar nu “băltesc” în ele. Stau puțin, apoi mă scutur, îmi fac o cafea, scot agenda și stiloul și încep cu o listă. Ceea ce vă doresc.”

Recitind asta și scriind ce am scris mai sus, îmi dau seama că am dezvoltat această superputere: să nu băltesc în zilele care mă copleșesc. Evident că ele apar din când în când. Le primesc și le analizez și le trăiesc cum știu eu mai bine. Dar nu stau cu anii în senzația acestor zile. Asta ar fi traducerea lui “nu băltesc”.

Când te faci antreprenor, nu-ți spune nimeni, urci într-un carusel care te trece prin tot felul de stări și de zile și de emoții. E frumos în carusel, pe cuvânt că e tare frumos, dar e și greu. Uneori simți că nu mai ai aer, alteori ți se taie picioarele, uneori simți că te înalți cu nu credeai vreodată, alteori că o să cazi în cap. Și chestia e că nu prea ai cum să stai în loc prea mult. Te oprești câteva secunde, tragi aer adânc în piept, îți ții respirația puțin și apoi o iei de la capăt.

E frumos în carusel, pe cuvânt că e tare frumos. Mai ales dacă ești genul muncitor.

Dar da, e și greu.

Dar e un greu pe care îl duc mai ușor din clipa în care am învățat că povestea asta va merge mai departe câtă vreme eu încă simt bucurie să o spun. Și încă nu m-am plictisit să caut să cresc. Și încă nu mă enervează că iar e weekend și eu, poate, trebuie să muncesc; sau că iar e luni și eu sunt, poate, în atelier. Și încă nu simt că trece vreo săptămână în care să nu am vreo idee bună.

E și greu, dar e un greu pe care îl duc mai ușor din clipa în care am crescut și eu, ca antreprenor, nu doar produsul pe care îl vând. Îl duc mai ușor din clipa în care am învățat că, așa cum sunt șanse mari să cad și să fac buf, sunt șanse mari și să mă înalț și să zbor mai bine.

Sunt zece ani de când am urcat în acest carusel. Uneori mi se pare că știu o mie de lucruri și totul merge conform planului. Alteori mi se pare că nu am învățat nimic și… care plan?

Partea frumoasă e că nu mă plictisesc niciodată.
Partea și mai frumoasă e că nici nu vrea să cobor.

Foto: Denisa Coman