Când nu-mi iese nimic, coc o pâine

Ziua a început prost, prea dimineață, eu prea obosită, cafeaua s-a răcit mai repede ca altădată, înainte de a lua măcar două guri, băieții au avut un mic incident care s-a lăsat cu o zgârietură pe obrazul drept al celui mic, eu am țipăt la David, David a răspuns cu „Nu” la toate propunerile, hainele nu erau bune pentru el, laptele nu era destul de rece sau cald, nici el nu știa cum trebuia să fie, drumul până la grădiniță a durat mai mult decât de obicei, mulțumim, doamna Firea. Ziua a început prost spre foarte prost. Și apoi, pe la prânz, mi-am dat seama că am uitat să-i dau lui David floarea în ghiveci pentru la grădiniță, proiectul lui de săptămâna asta, iar acela a fost momentul când ziua proastă s-a transformat într-o zi aiurea de tot. Știu că pe bloguri se scrie mai ales despre zilele bune (uneori doar despre ele), dar eu îmi asum să scriu aici și când nu e totul plin de nori pufoși, vise roz pudrat și cafele însoțite de flori parfumate. Blogul ăsta e despre mine, în principal, iar eu vreau să scriu aici și când nu zburdă unicornii pe câmpii.

 

Sunt zile când mi se pare că, oricum aș organiza totul, lucrurile nu se leagă de nicio culoare. Nu reușesc să fac nimic din ce mi-am propus, copilul mare nu cooperează deloc-deloc, copilul mic nu respectă nicio oră de somn și e mai agitat decât îl știu, vremea îmi dă peste cap toate întâlnirile, oamenii, mai ales cei care vor lucruri de la mine, îmi strică zenul, fiindcă îi las să o facă, știu, mâncarea se arde sau iese fără gust, părul e brambura, ochii sunt roșii de oboseală, nu ajung la alergare, cafeaua nu își face efectul. Trec orele unele după altele și, până spre final de zi, aproape că nu-mi iese nimic așa cum îmi doream. Ieri a fost o astfel de zi. Și cu toate că nu am bifat nimic de pe lista mea din cap, seara am căzut extenuată, am adormit odată cu băieții și aș fi dormit mai mult decât ei. Oboseala la cap e cea mai grea dintre toate.

 

Uneori, când am așa zile, îmi vine să mă închid în baie și să nu ies până nu îmi promite cineva că se rezolva toate. Dar apoi îmi amintesc că baia nu mai e un refugiu bun, că de acolo se aude perfect cum mă cheamă copilul mic, iar pe sub ușă mă poate striga oricând copilul mare. Plus că vecinul care bormașinează chiar în baie lucrează, deci se aude fix în capul meu. Așa că mă închid în bucătărie și coc o pâine. Evident că asta nu salvează ziua cu totul, dar măcar îmi aud gândurile în timp ce frământ, ba chiar pot să și plâng cât dospește aluatul. Asta am făcut ieri, da, cu tot cu plâns de nervi (mai ales fiindcă am uitat de proiectul lui David). Și, pe lângă pâine, am făcut aluat de pizza pentru David (pizza pe care am copt-o împreună când a venit de la grădiniță) și humus și biscuiți cu unt și nucă. Multe femei fac asta în fiecare zi, bravo lor!, eu – nu. Așa că atunci când se întâmplă găsesc aproape vindecătoare o astfel de zi.

 

N-am putut să a scriu nimic din ce aveam de scris, fiindcă mintea îmi era doar la cum nu reușesc să fac o zi perfectă dintr-o zi oarecare. V-am zis că fac mici tragedii uneori (am zis aici, chiar de curând).

 

Ora mea în bucătărie a fost singura oră în care m-am simțit utilă și cea care a salvat ziua de la a fi una total irosită. Da, Ligia, m-am gândit și la tine și cum spui că e musai să găsești ceva pozitiv în fiecare zi trăită. Poate de aceea am și copt pâinea. Pâine și un filmuleț cu Cristian gângurind după baie, plus David fericit că am făcut pizza bună și „Uau, mami, biscuiți!” au fost plusurile de ieri.

 

Știu că nu-i puțin lucru să te poți bucura de toate astea, știu. Însă tot nu am fost eu întreagă. Dar am învățat că uneori lucrurile nu se întâmplă fix așa cum ne dorim, ci așa cum trebuie, și că o nouă zi e mereu o bună ocazie de a fi mai bine. Așa că azi, în timp ce scriu asta, cât adorm copilul la piept, mi se pare că azi, deși e abia 10.00, e infinit mai bine decât ieri, pentru mine. Ceea ce vă doresc să vi se întâmple cât mai des. Indiferent cât de tare poate să ningă pe 21 martie, de Ziua Internațională a Poeziei.

 

Be happy & nice,
Oana