Oana cu vioara. Și emoția de la clubul copiilor

Îmi luam vioara în cutie și plecam de acasă de două ori pe săptămână. De la noi de acasă, treceam strada de două ori, și apoi încă o dată, și deja eram în fața Bisericii Domnească; apoi mai traversam o dată, ca să merg pe același trotuar până la Școala de Muzică, în curtea căreia funcționa clubul copiilor. Oamenii mă priveau admirativ, sau cel puțin așa mi se părea de la înălțimea unei jumătăți de adult; odată m-a oprit o doamnă ca să mă felicite – “Bravo, ce copil bun, bravo că studiezi, în loc să bați maidanul!” (dar mie îmi plăcea uneori și pe maidan, cu mingea sau cu elasticul sau jucând Rațele și Vânătorii ori Frunza).

Mergeam așa pe jos, indiferent de vreme, vreo 30 de minute, ducând vioara aceea de Reghin când în mâna stângă, când în dreapta. Uneori dura mai mult, dacă îmi luam și înghețată, căci nu era așa de simplu și să cari vioara și, în același timp, să ai grijă să nu curgă înghețata din cornet. Vreo doi ani am mers “la vioară”, la clubul de muzică din orașul mic în care m-am născut, și, chiar dacă nu am făcut performanță (căci eu, de fapt, aș fi vrut să cânt cu vocea, nu cu vioara, dar n-au mai fost locuri când m-am înscris, așa că am luat și eu ce mi s-a dat), orele acelea pe care le petreceam la club mi-au făcut bine, iar acum sunt niște amintiri frumoase. Orele acelea mi-au adus prietenii și m-au ajutat să fiu responsabilă, mi-au deschis inima spre o muzică nouă și mi-au umplut timpul cu folos o perioadă bună. Mi-a plăcut și uneori îmi pare rău că n-am avut atunci mintea de acum, să fi studiat mai mult și mai bine. Ah, și orele de vioară m-au dus pentru prima dată pe scenă, unde mi-a plăcut mereu. 🙂

 

Ai mei nu aveau bani să-mi ia profesor de pian, de vioară sau de oricare alt instrument. Nici bani de plătit antrenamente de volei, handbal sau tenis. Sigur, nici posibilitățile și oferta de activități “după școală” nu erau așa de variate în copilăria mea în orașele mici de provincie, cum era Bârladul, dar, și dacă ar fi fost, părinții mei nu și-ar fi permis să plătească niște cursuri faine pentru patru copii. Așa că salvarea lor – și a noastră – a fost clubul copiilor, unde puteai merge fără să plătești (cluburile de atunci, ca și cele de acum, erau în grija instituțiilor locale, care le asigurau finanțarea). Fix asta se întâmplă și acum, pentru alți oameni și, evident, pentru alți copii.

 

Cluburile copiilor, locurile acelea pe care le știm de când eram noi mici (iar noi acum suntem mari; eu, de exemplu, am 35 de ani), au fost pentru mulți oameni începuturile unor povești frumoase. Iar pentru alții, care au muncit mai mult, au fost mai talentați sau pur și simplu s-au potrivit mai bine locului în care au ajuns, au fost începuturi de cariere spectaculoase. Dar știți ce e minunat? Că aceste cluburi reprezintă încă începuturi noi pentru copiii de azi. Iar eu mă bucur de câte ori văd că ce este bun nu dispare cu totul, ci doar capătă o formă adaptată vremurilor, nevoilor, părinților și copiilor din prezent.

 

Am fost săptămâna trecută, împreună cu băieții, la deschiderea oficială a Clubul Copiilor “Mihai Eminescu”, din sectorul 2 al Capitalei (deschidere care a venit la pachet cu un concert în aer liber, pentru copii, ateliere de pictat pe față fluturi și super-eroi și giumbușlucuri cu baloane colorate). Locul, o clădire mare și aerisită, care are și un parc de joacă pentru copii, se află pe Șoseaua Pantelimon, la numărul 301. Am intrat, rând pe rând, în camerele în care se nasc vise, se șlefuiesc talente și se pregătesc pui de om pentru spectacole, competiții, auditii. Și în timp ce Cristianul bătea curios la tobe, m-am trezit că sunt înapoi în papucii fetei ăleia de 7 ani care mergea, de două ori pe săptămână la vioară. Ce amintire caldă și frumoasă.

 

Clubul acesta, mi-am zis, este fix clubul meu de când eram mică, magia e aceeași, doar eu m-am schimbat. În jurul meu, la inaugurare, erau foarte mulți copii – unii înscriși la cursuri de canto muzică ușoară sau muzică populară, alții – la pian, chitară sau tobe, unii – la balet sau dansuri populare, alții – la pictură, actorie, gimnastică aerobică sau karate. (detalii mai multe găsiți pe site-ul lor, AICI).

 

 

Zeci de copii merg la acest club săptămânal – și vor merge și pe timpul verii, căci clubul nu intră în vacanță -, și alte zeci sunt invitate să se înscrie (puteți folosi această adresă de e-mail: centruleminescu@yahoo.com sau puteți merge direct la sediul din Pantelimon 301 pentru mai multe informații exacte despre înscriere, profesori, orar etc; programul cursurilor și activităților educative va fi revizuit și îmbunătățit periodic, în funcție de cerințele și necesitățile comunității din sectorul 2).

Mă bucur pentru șansa pe care o au acești micuți și chiar mai tare mă bucur pentru liniștea părinților lor, care le pot umple frumos timpul copiilor fără să își facă probleme că nu le vor ajunge banii de activități extrașcolare (și probabil că multora nu le e străin cât de costisitoare sunt aceste cursuri, mai ales într-un oraș mare, ca Bucureștiul).

 

Am mai zis asta, și o voi mai spune, nu cred în exploatarea timpului liber al copilului, nu cred în umplerea până la refuz a copilăriei cu tot felul de “activități”, așa de multe încât să-l obosim pe copil, în loc să-l fericim, dar mi se pare important să le oferim copiilor noștri șansa de a încerca diverse lucruri, în funcție de ce li se potrivește. Sigur, pentru asta, primul pas este să-i observăm cât mai atent, să-i urmărim cu atenție și să-i ascultăm cu grijă în fiecare zi. La noi, cel puțin pentru moment, lucrurile sunt clare doar atât cât să spunem că David ar vrea să încerce un sport în aer liber, iar Cristianul e atras de muzică.

 

 

 

Be happy & nice,

Oana