Dacă ați ști

Dacă ați ști

de câte ori am adormit fără să mai apuc să mă schimb în pijamale,

în câte dimineți nu mi-a plăcut fața mea în oglindă,

câte zile la rând pot spune „lasă, mă spăl mâine pe păr”,

câte seri la rând nu am mai avut energie să spăl vasele, deși urăsc să rămână vase nespălate,

câte planuri am și eu pe care n-am mai apucat nici măcar să le trec pe hârtie, darămite să le îndeplinesc,

de câte ori am ridicat tonul, abandonată total de zenul la care visează toți părinții,

cum mă bucur când, închisă cu cheia, într-o camera oarecare, am noroc să nu mă deranjeze nimeni,

cum îmi fac cruce cu două mâini când apuc să fac o baie de cel puțin 10 minute,

cât de des nu-mi ies lucrurile,

ce gust teribil poate avea, uneori, supa mea făcută în grabă, de nu o mănâncă nici copilul care mănâncă orice,

cât de haos e uneori în living, unde numai living nu e, că-i rai de jucării,

 

 

Dacă ați ști

de câte ori îmi beau cafeaua rece (și de câte ori o încălzesc; odată, am încălzit-o de cinci ori până la prânz, iar a cincea oară am uitat-o pe foc și a fiert până s-a evaporat toată),

de câte ori mă trage copilul de mânecă să las deoparte telefonul (la care uneori și lucrez, dar lui nu-i pasă),

câte zile pe lună nu reușesc să mă joc destul cu ei,

de câte ori spun că-mi sun părinții zilnic, dar uit,

în câte zile mă gândesc că, dacă nu eram mamă, puteam dormi până mai târziu, până foarte târziu, până cel mai târziu,

în câte seri îmi doresc doar un film sau, și mai bine, un mare somn. Dar somn din adevărat, neîntrerupt,

de câte ori încep o carte și îmi promit că o voi termina în cel mult o săptămână,

cât de șifonate sunt hainele când le pun în dulap, căci nu mai am niciodată timp să le calc; și nici chef,

cât de apăsătoare mi se par zilele în care marele refuză somnul de prânz,

cât de greu de dus mi se par unele zile, deși sunt conștientă că se poate și mai rău,

 

 

Dacă ați ști

că și eu am frici, frici mari,

că și eu am neprieteni, ca toată lumea,

că mi se pare că mi se întâmplă nedreptăți și uneori chiar mi se întâmplă,

că nu știu să-mi prețuiesc oamenii și nu știu să mă prețuiesc destul nici pe mine,

de câte ori uit să fiu bună cu mine și bună, așa cum sunt cu mine, și cu alții, cu toți,

câte nopți am în care mi se pare că nu am făcut, peste zi, destule, sau nu foarte multe bune,

de câte ori la rând uit să fiu recunoscătoare,

ce teamă de dezamăgiri zace în mine; dezamăgirile altora pentru mine și eu dezamăgire pentru alții,

 

Dacă ați ști

de câte ori dau mâncarea în foc,

de câte ori vorbește gura fără minte,

câte zile din viață îmi ocupă micile invidii,

ce des uit că, înainte de a fi părinți, suntem iubiți,

ce timp puțin aloc celor ce contează,

și cât de des mă pun pe locul doi,

ce multe ore pierd cu chestii și oameni mici,

cât mă doare o jignire, cât mă rănește o vorbă, cât mă macină un gând,

 

 

Dacă ați ști

toate astea și multe pe lângă acestea, chestii pe care, multe dintre ele, le știți și despre voi, nu ați mai spune despre mine că sunt altceva decât o femeie oarecare, o mamă oarecare, un om oarecare. Căruia, ca și vouă, uneori îi ies lucrurile, alteori – nu. Dar spun când nu-mi ies, ca să nu credeți că sunteți singurii.

 

 

 

Be happy & nice și fiți buni cu voi,

Oana