De ce pozez mâncarea. O poveste care a început de nevoie

Unele lucruri le înveți de plăcere, altele – de nevoie. Bravo, Oana, bine că ai venit tu să zici asta, că noi nu știam. :)) Dar serios că uneori e bine să vezi scris, negru pe alb, că e așa. Conștientizezi, parcă, mai ușor cum ai ajuns unde ești. Și te bucuri că ai făcut atâta drum. Deloc degeaba.

Am început să fac poze cu mâncare (și mâncare pe masă, în veselă frumoasă vintage) în pandemie. Când m-am trezit că nu mai am cum să merg la studio, la fotograf, să pozez produsele pe care trebuia să le pun în shop la Cup & Candle, am scos o masă în grădină, am pus un șervet pe ea, niște farfurii și o pâine de casă și am făcut primele poze de mood pentru pagina de Facebook Cup & Candle. Apoi am făcut cu cești și cafele, cu ceai în porțelanuri vintage, cu salată de roșii cu ceapă, cu măsline și feta la cuptor, cu ou în pâine, cu brschete cu busuioc, lava cake, negresă, ciocolată de casă, biscuiți cu merișoare, banana bread. Toate aranjate frumos (cât de frumos m-am priceput) pe veselă veche superbă.

Mă uit uneori în pozele astea vechi, de acum trei ani (trei ani sunt, nu?) și îmi dau seama că am învățat enorm, în timp, tot făcând și greșind și făcând din nou. Nu am găsit timp să urmez un curs de fotografie de produs sau still life, deși mi-ar fi plăcut (dar poate că urmează?!), doar am răsfoit câteva cărți de fotografie de produs și am mai stat, câteodată cu orele, pe Pinterest, analizând imagini care îmi plăceau.

Sunt bucuroasă de mine (am vorba asta de la David, când era mic – folosea bucuros în loc de mândru) că îmi ies azi poze drăguțe cu mâncare, veselă, lumânări, sfeșnice, mese, mici colțuri de casă. Nu pot spune despre ele că sunt wow, căci nici nu cred că sunt. Dar pot spune că îmi place că transmit mereu o stare bună. O liniște. O blândețe. Ceva care (îmi) face bine.

Nu, viața mea nu este așa ca în poze. Ba din contră: e multă agitație și e multă muncă și e multă strofocare în toate zilele mele. Să împac toate rolurile pe care mi le-am ales și să jonglez cu toate ce vin dintre aceste roluri nu e neapărat simplu.

Dar pozele astea sunt fix ceea ce par: o pauză de respirat, chiar și pentru mine.

Da, am început să fac aceste poze “în interes de serviciu”. Ca să atrag vizitatori pe pagina Cup & Candle și, mai apoi, recunosc, să vând. Ăsta e cuvântul, de ce să ne ferim de el? Dar acum nu le mai fac doar pentru asta.

Acum le fac mai ales de plăcere, e un fel de exercițiu zilnic. Îmi ia maximum o oră pe zi, dar cu o condiție: să mă gândesc în noaptea de dinainte ce vreau exact. Înainte să adorm, dacă îmi vine ideea unor poze, fac rapid un soi de mood board în telefon. Apoi o listă scurtă, într-un draft de email, cu obiectele de care am nevoie, după ce îmi imaginez cum arată masă din planul meu. Dimineața, după ce hrănesc băieții (și îmi beau cafeaua 🙂 ), adun lucrurile, le pun într-un coș/ pungă de Mega și sunt gata. Uneori scot o masă în grădină, alteori scot o comodă veche în câmp, iar câteodată – cum a fost luni, de 1 mai – scot o masă la poartă.

Sigur că nu de fiecare dată am liniștea și pacea necesare acestui act artistic. De cele mai multe ori, băieții sunt de-a stânga și de-a dreapta, așteptând să termin. Ba ca să merg la joacă (David), ba ca să poate să-mi mănânce gustările/ mâncarea din set-up (Cristianul). Dar e frumos și așa, m-am obișnuit cu ei pe lângă mine când fac pozele și, de fiecare dată când fac selecția, mă amuz că găsesc ba câte o mână, ba câte o față de copil în cadru. :))

În fine, mai zic doar asta și apoi las pozele de luni mai jos. Fac pozele astea cu telefonul, că tot mă întreba cineva, la un moment dat. 🙂