Hai să râdem!

• Mami, tati, hai să râdem!
• Așa, degeaba?
• Daaa!
• Bine, hai!

 

Așa a început, de vreo două săptămâni, terapia noastră prin râs. La început, doar eu și David am râs forțat, dar apoi bebe Cristian, zis Cel mai serios dintre pământeni, a început să râdă prin imitație, aproape de fiecare dată, iar Eugen, care nu râde niciodată degeaba, a râs de râsul nostru. Din râs forțat, am ajuns mereu să râdem de-adevăratelea, ca în povestea cu pofta vine mănâncând, și uite așa, înainte de somn, de câteva seri bune, râdem până ne dor mușchii de la burtă. Nu știu exact care sunt beneficiile (voi căuta, sigur s-a studiat acest subiect), dar râsul sigur nu a omorât pe nimeni, deci ceva rău nu are cum să fie.

 

Scriam în urmă cu ceva vreme că îmi doresc tare pentru copiii mei să fie niște oameni mari care să râdă mult. Și să râdă apăsat, cu poftă și cu forță, ca și cum, de fiecare dată, ar râde ultimul lor râs de pe Pământ. Uite că dorința mea deja prinde contur – au apărut primele semne că David și Cristian (cel Serios până la Dumnezeu) vor crește oameni dornici de râs zdravăn, sănătos, râs niciodată prea mult. 🙂

 

Bine, eu și Eugen nu suntem chiar cei mai serioși oameni de pe lumea asta. Adică suntem serioși, dar nu scorțoși, ne place să glumim, să facem poante, se spune chiar că avem umor; ne place să râdem, și râdem mult în fiecare zi. De aia nici nu putem sta supărați unul pe altul prea mult timp, fiindcă unuia dintre noi sigur îi vine în cap o glumă bună, sau măcar ceva simpatic, și nu poți să te duci să spui poanta în oglindă și să râzi singur, așa că ne spunem glumele unul altuia și râdem de ele. De vreo șase ani, aproape că e regulă: dacă ne certăm cumva de la ceva, orice, sigur ne împacăm imediat fiindcă unul dintre noi are ceva amuzant de spus celuilalt. Și ce e amuzant nu trebuie amânat.

 

Deci, cumva, având în vedere că suntem doi adulți amuzanți, zicem noi, dar și alții, nu prea ne miră că lui David îi place să râdă, nici că deja are glumele lui, nici că uneori le înțelege și pe ale noastre, nici că de multe ori se prinde când glumim și, dacă nu îi convine, ne spune „asta nu e o glumă bună, asta e o glumă proastă”. Nu ne miră nici că nu trece nicio zi în care copilul cel mare să nu râdă, și asta se întâmplă chiar și când e bolnav, cu febră 40. Ne miră însă ușurința cu care râde de-adevăratelea din prima. Adică el nu știe ce-i ăla râs forțat, cu atât mai puțin ce-i un râs prefăcut. Pentru el există râs și atât. Pentru el, râsul nu poate fi decât pe bune.

 

Într-o fișă pe care Eugen a primit-o de la grădiniță, în dar de Ziua Tatălui, e un rând pe care îl voi ține minte mereu. „Tatăl meu râde când…” Și David a completat: „când râde mami”. Iar cuvintele astea puține cuprind o mare bucurie: copilul meu își face deja amintiri cu noi toți râzând împreună. Iar un copil cu astfel de amintiri nu are cum să nu râdă mai departe în viață.

 

Sper să îl țină pe David obiceiul terapiei prin râs de dinainte de somn. Iar când nu ne va mai pune pe toți la râs, promit să preiau eu rolul lui, căci e păcat să se piardă asemenea tradiție de familie.

 

Be happy & nice și râdeți mult,

Oana

 

Citește, dacă vrei, și: Să râzi în hohote. De când ești mic, până la final

 

Foto: arhiva personală