#Interviu. Ligia Moise, psiholog: „Decât să ne dorim să fim perfecți, mai bine ne-am dori să fim buni”

Observ tot mai mulți oameni aproape disperați ca totul în viața lor să fie perfect: de la locul de muncă și viața de familie, la imaginea de pe Facebook și tocănița din tigaie. Dar mai ales pe ei înșiși se doresc a fi perfecți. De unde vine și unde se duce goana asta după perfecțiune habar n-am, așa că am întrebat-o pe Ligia Moise, psiholog, care e povestea cu perfecțiunea care nu ne dă pace.

 

Tânjim să fim partenere perfecte, să avem parteneri perfecți, să fim mame și tați fără cusur, prieteni perfecți și, desigur, să avem o viață perfectă, ca niște oameni perfecți ce ne dorim a fi. A existat dintotdeauna mirajul acesta al perfecțiunii sau este mai pregnant acum?

Dintotdeauna a existat dorința de a ne perfecționa. În fond, fără această dorință nu am fi progresat, nu am fi aflat, nu am fi inventat și descoperit nimic. Ce cred că s-a întâmplat pe parcursul evoluției noastre ontologice este că am învățat să-i punem piedică celuilalt pentru ca astfel să putem să i-o luăm înainte. Și asta mi se pare trist. Trist mi se pare și faptul de a fi pierdut bucuria de a evolua datorita faptului că, de cele mai multe ori, evoluția nu înseamnă perfecțiune ci, este doar o treaptă pe care am ajuns azi.

Cred că unii părinți își impulsonează într-un fel sau altul copiii având credința fermă că, dacă vor performa, asta îi va feri de vicisitudinile vieții. Lucru care este adevărat într-o mai mică sau mai mare măsură. Dar ceea ce uită mulți dintre părinți este să-și învețe copiii să se bucure de fiecare rezultat, să performeze cu bucuria în suflet.

Și mai există o categorie de părinți care, prin abuz emoțional sau prin neglijare, determină în copiii lor dorința de a fi perfecți, doar-doar o să-i vadă și pe ei cineva, și îi va lăuda, sau pentru a le „demonstra” că au reușit în ciuda predicțiilor părinților.

 

Cum se numește în psihologie „boala perfecțiunii”?

Nu există o „boală a perfecțiunii”. Există oameni care au tulburări de personalitate, cum ar fi cea narcisică și care, citez: „ …are convingerea că este o persoană excepțională, chiar unică prin valoare și strălucirea sa.” și/sau „ ..el (narcisicul) cere să fie considerat ca superior, capabil, înzestrat și are convingerea că aceste calități îi sunt inerente și evidente.” („Tulburările personalității”, George Ionescu, 1997 Ed. Asklepios).

 

Ce este perfecțiunea și de ce aleargă toată lumea după ea? Sau nu aleargă nimeni și doar mi se pare mie?

Nevoia de a vrea să fim perfecți cred că ne vine și din cauza faptului că suntem puși în competiție unii cu alții. La serviciu, unde trăim sub o amenințare mai mult sau mai puțin evidentă că vom fi înlocuți dacă nu performăm „mai perfect” (sic!) ca ceilalți colegi ai noștri. Ne simțim amenințați că, dacă nu vom arăta ca personajele din reclame, nu vom fi acceptați social, nu vom fi iubiți de partenerii noștri, nu ne vom simți suficient de fericiți pentru că suntem atât de departe de cei din reclame sau de la TV sau cei din industria filmului.

 

Cât de tare ne afectează, la nivel emoțional în primul rând, faptul că fiecare zi vine să ne demonstreze că e imposibil să fim desăvârșiți?

Știi ce-mi place? Că tu, încercând să găsești sinomime ale cuvântului perfecțiune ai reușit practic să nuanțezi. 🙂 Să fiu desăvârșit azi înseamnă că am atins perfecțiunea posibilă datorită cunoștințelor acumulate, nivelului propriu de dezvoltare, contextului în care mă aflu și potrivit resurselor de care dispun.

 

Care crezi că sunt generațiile cele mai afectate de această „alergare după perfecțiune”?

Suntem afectați de a nu fi ajuns să terminăm o zi în deplină stare de perfecțiune numai dacă ne-am propus acest deziderat de neatins. Dacă învăț să mă privesc cu îngăduință – atenție! nu din registrul „merge și așa” ci, pur și simplu să înțeleg de ce nu am reușit azi să fac tot ceea ce am crezut la începutul zilei că voi face sau de ce nu am fost suficient de bun azi –, atunci voi ajunge să am acea liniște care este terenul foarte fertil în care imaginația, creativitatea, dăruirea se pot dezvolta și manifesta plenar.

Dacă „mă biciui” în fiecare zi pentru că nu m-am ridicat pe culmile perfecțiunii, voi fi ca un copil neiubit și neapreciat care are 10 la toate materiile, mai puțin la sport, iar asta îl face să se simtă nemerituos. În momentul în care realizez că NU pot avea 10 la toate „materiile” (a se citi toate aspectele care țin de viața de adult) am toate șansele să devin, dintr-un imperfect, un imperfect fericit. Asta nu înseamnă că voi renunța să mai evoluez, să mă dezvolt ci, înseamnă că îmi voi crea climatul interior care să-mi permită să găsesc acele pârghii, să văd oportunitățile care apar în calea mea și care sunt menite să mă ajute să obțin rezultatele dorite sau… altele, la care nici nu m-am gândit.

 

Cum pregătești, ca părinte, un om mic pentru viață, cum îl pregătești să facă față presiunii sociale enorme de a fi un om mare fără greșeală?

Cum pregătesc un copil? Necerându-i imposibilul. Nu presiunea socială îl determină pe un copil să vrea să fie „perfect”. Copilul acela ori a văzut acasă la părinți și toți ceilalți aflați în preajma sa, ori i s-a cerut să fie așa. Dacă nu i s-a dat de înțeles că „așa trebuie”, să fie perfect, nu îl va interesa ce îi cere societatea. Pentru că scara sa de valori nu conține așa ceva, iar validarea nu îi vine neapărat de la societate. Dacă va fi iubit pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce ar fi putut fi, atunci cu siguranță va performa și va fi o persoană echilibrată.

 

În fapt, ce ar trebui să ne preocupe mai mult decât tinderea spre perfecțiune?

Ne este frică de greșeală pentru că ne este frică că vom fi judecați și etichetați. Ce facem cu greșelile? Schimbăm „eticheta” și le spunem „lucruri pe care să nu le mai fac”. Decât să ne dorim să fim perfecți, mai bine ne-am dori să fim buni. Mai bine am încerca să fim perfect buni, iar asta ar însemna să fim așa 100% din timpul trăit, inclusiv în gând, în vorbă și, bineînțeles, în faptă. Perfect buni cu ceilalți și cu noi înșine.

 

 

Foto: pixabay.com