Note de vacanță

Două zile mai sunt din S-a terminat de două săptămâni vacanța noastră, în care am venit amândoi cu cei doi copii, și, chiar dacă nu a fost tocmai o vacanță cum sunt vacanțele oamenilor – cu citit, lenevit, plimbat fără griji, dormit pe plajă, la apus –, deja începe să-mi fie dor.

Fusesem amenințată că va fi greu cu doi copii în vacanță, dar, cu toate amenințările, nu ne-a trecut prin minte (încă) să plecăm undeva fără ei. E altfel, ca să nu zic greu, în concediu cu copiii, de fapt, nici nu poți să pui neapărat vacanța pe aceeași linie cu concediile. Vacanțele cu copiii sunt vacanțe cu copiii. Ah, și nu sunt pentru relaxare, ci sunt antrenament la proba de rezistență. 🙂 ) Dar nu voi scrie prea multe despre asta, căci sigur s-a mai scris (și se va mai scrie) în multe locuri de pe Internet. Nici nu am sfaturi despre ce să faci sau să nu faci când pleci în concediu cu un copil, doi sau mai mulți. Fiecare face ce crede de cuviință. Voi scrie însă despre câteva gânduri care mi-au trecut prin minte în timpul puțin în care puteam să fiu atentă la ele.

 

Habar nu am când am învățat să nu ne mai bucurăm, cu totul, de ce primim. Ajungem în destinația de concediu și, în loc să zâmbim când vedem răsăritul din balcon, ne strâmbăm că plaja e prea departe de hotel. Nu știu dacă e doar povestea noastră, a românilor, asta. Poate nu e. Nu spun că nu trebuie să fie destinația așa cum ți-ai imaginat, condițiile așa cum ai plătit, spun doar că prea suntem înverșunați, chiar și în timpul liber destinat, prin definiție, relaxării, odihnei, binelui. Dacă tot ai plecat de acasă, bucură-te că ai parte de o experiență. Fă tot posibilul să fii prezent în vacanța asta și scoate la iveală tot entuziasmul de care poți da dovadă.

 

În drumul nostru zilnic pe plajă, m-am gândit de multe ori la ai mei, la mama și la tata. Ei nu au fost niciodată pe un drum care duce spre o plajă, niciodată în atâția ani. Nici singuri, nici cu noi, copiii lor. Singurul concediu în care am fost toți, doi părinți și trei copii (căci frate-meu nu se născuse încă) a fost în 1992, la Băile Felix. Avem și o poză alb-negru, făcută de fotograful hotelului, care să dovedească asta. În rest, au mai fost plecați pe bucățele, la mare au mai ajuns doar în Italia, în vizită la sora mea. Dar un concediu adevărat, de o săptămână măcar, nu au avut mama și tata niciodată. Niciodată.

 

 

Ne place perfecțiunea, căci, na, și noi suntem niște perfecți, așa că taxăm cu seriozitate orice abatere de la drumul fără serpentine al perfecțiunii întruchipate. Până să aflăm de ce lucrurile nu sunt absolut perfecte și la locul lor, avem grijă să judecăm, să etichetăm, să blamăm. Când am ajuns în complexul în care ne-am cazat, am observat mult… găinaț. Mamă, ce nasol, mi-am zis. Bulgarii ăștia sunt cam praf la curățenie, oare de când nu au mai spălat terasele? Apoi, am observat cuiburile de rândunici, multe, multe, aproape la fiecare balcon câte două, trei, deci cam câteva sute de cuiburi, ba chiar și în restaurantul din complex câteva. Dimineața, la prânz și seara, fac zarvă mare rândunelele. Administratorii complexului, care nu știu exact ce nație sunt, au ales să nu le strice cuiburile, mai ales fiindcă acest complex se află într-o rezervație naturală și, deci, rândunelele cam sunt la ele acasă. Păsările sunt un fel de mascotă a locului și toată lumea se bucură de ele. 🙂

 

În prima zi, când am ajuns, seara, după cină, David a alunecat, a căzut pe gresie și s-a lovit la cap. A plâns mult, căci s-a lovit zdravăn, ditamai cucuiul. Am aflat repede deci de ce e bine să iei cu tine, când pleci în concediu, și alifiile de care crezi că nu vei avea nevoie. 🙂 În prima noapte nu prea am dormit, l-am verificat non-stop, primele două zile îl durea cucuiul la fiecare atingere. Apoi a început să treacă. Dar altceva voiam să zic: câteodată trebuie să mai primești câte un bobârnac în frunte (sau la ceafă), ca să înțelegi că nimic nu e mai important decât sănătatea. A ta și a celor dragi. După seara în care a căzut, altfel am privit trezirile super matinale ale piticilor. Ei nu se trezesc niciodată mai devreme de 7.00, ceea ce pentru noi e super invenție și le suntem recunoscători la fiecare cafea că nici nu ne țin noaptea de veghe, nici nu ne trezim pe întuneric. Dar în vacanța asta s-au trezit la 6.00. O dată chiar și la 5.45. Dar ce mai contează când știi că sunt bine, chiar și dacă au căzut în cap?!

 

Doamne, cât de bine îți face la minte și la suflet să ai vedere la mare. Când am ajuns la hotel și am văzut ce apartament rezervase Eugen, mi-au dat lacrimile. Știam că nu a mai găsit apartament, deci îmi luasem deja adio de la nopți liniștite, pe terasă, după ce vor fi adormit copiii; știam că nu a mi găsit nici camera cu vedere la mare, asta e, mi-am zis, oricum voi vedea marea zilnic, e în regulă dacă nu o voi auzi la prima oră, la răsărit. Uneori e bine să ți se mai facă mici surprize, altfel apreciezi lucrurile când nu te pregătești pentru ele. Deci, revenind, vederea (și auzul) la mare sunt minune și te pot relaxa cât pentru un an. Iar terasa pe care poți sta la un vin în miez de noapte, când micii dorm, e cel mai bun lucru unul dintre cele mai bune lucruri ce li se poate întâmpla unor părinți.

 

Cine zice că din vacanță trebuie să te întorci odihnit? Chiar nu cred că-i musai. Din vacanță trebuie să te întorci cu amintiri, cu râsete de pus în ramă, cu emoții care te vor face să te gândești mereu cu drag la fiecare zi în care ai fost plecat, cu dor de următoarea vacanță, cu recunoștință pentru ce ai trăit. Copiii, de exemplu, ei nu se întorc niciodată odihniți din vacanță (mai țineți minte cât de obosiți eram și noi după vacanța mare?! Dar câte amintiri aveam!), și nu se mai plâng. Din vacanță trebuie să vii cu aceeași bucurie cu care pleci. Dacă ești ocupat cu bucuria, uiți oboseala, eu așa cred. Altfel, noi să fim sănătoși, să putem munci până la următoarea plecare. Vara asta ne-am programat mai multe evadări, între care una mai mare, la țară, și, păstrând tradiția bună, o săptămână la Vadu.

 

 

Be happy & nice și bucurați,

Oana

 

 

Foto: arhiva personală, vedere din balcon 🙂