Nu vreau să schimb nimic din ce am trăit

Până la ea, nimeni nu-mi spusese că nu e bine pentru mine să stau alături de un om care nu mă ascultă, nu mă prețuiește așa cum eu cred că ar trebui să fiu prețuită, nu mă înțelege la modul cel mai serios, nu crede în mine și nu mă încurajează să fiu eu, așa cum sunt. Până la ea, am crezut că cel mai bine pentru mine e să stau și să aștept până când îmi va veni rândul la fericirea după care tânjeam. Și am așteptat vreo nouă ani, aproape în zadar. Până la ea, am pus mereu pe primul loc alți oameni și alte suflete, nu pe mine, nu sufletul meu. Până la ea, nu am spus nimănui, niciodată, că nu sunt pe deplin fericită. Până la ea, așa am crezut: că mai important e el, nu eu.

A intrat în viața mea într-o perioadă de tulburare sufletească de care îmi aduc aminte bine și acum, la mulți ani distanță. Eram într-o relație și, privită din exterior, păream fericită. Mă mințeam zilnic că sunt fericită, că am tot ce îmi trebuie, deși nu eram împreună cu totul, așa cum îmi doream (trebuia să mai aștept, cuminte, la locul meu, voi primi ce îmi doresc când va decide el, el singur și numai el). Ea, tipa asta pe nume Dana, mi-a deschis ochii și mintea și mi-a spus că oamenii trebuie să fie fericiți mai mult decât nefericiți. Și că fericirea, dacă nu vine când trebuie, în relația în care ai nevoie, mai bine să nu mai vină deloc. Că relațiile, mai ales acelea care visezi să se transforme în relații de o viață, nu vor suporta la nesfârșit sacrificii enorme. Ea mi-a spus că uneori e bine să pui lacăt, dacă chiar nu se mai poate, să pui lacăt și punct și să mergi mai departe.

Nu se mai putea.

Sunt o persoană care poate să rabde multe. Multe și mult. Ultimii doi ani din relația aceea, prima și cea mai lungă, au fost cu multă durere și mult plânset. Și apoi, într-un septembrie, a venit eliberarea. Sunt un om care, dacă decide să pună punct, chiar pune punct, nu-l șterge cu radiera după câteva zile. Pun greu punct, dar îl pun pentru totdeauna. Am trecut printr-o relație lungă, de nouă ani, care s-a terminat deodată. Așa s-a văzut de afară. De fapt, s-a terminat treptat, încet de tot, plânset după plânset și durere după durere, în ultimii doi ani din cei nouă, după multe discuții și nopți albe și ultimatumuri.

A fost greu? Evident că a fost greu. A durut și am plâns. A plâns și el, au plâns și alții pe lângă noi. A trecut greu, căci așa trec uneori durerile de despărțire. Dar a trecut. Un preot la care am fost atunci, în perioada în care am ajuns pentru prima dată și la terapie, mi-a zis așa: „Nu te mai gândi la ce ai pierdut, gândește-te la ce ai câștigat. Nu mai plânge pentru anii care s-au dus, bucură-te de cei care vor veni, cu mintea și cu inima senine.”

Am scris toate de mai sus ca să ajung aici: trăirile prin care am trecut m-au făcut ceea ce sunt astăzi și m-au adus unde sunt acum. Au fost dureri, au fost tristeți, au fost lacrimi, la fel cum au fost bucurii, fericiri, zâmbete. Nu le regret nici pe unele, nici pe altele.

De curând am citit un articol, într-o revistă online de psihologie, despre impactul regretelor asupra vieților noastre. Fără să am studii de specialitate, am bănuit dintotdeauna că regretele nu ne fac bine, ba din contră – ne macină, ne distrug liniștea, ne tulbură interiorul, ne întristează privirea, ne întorc cu fața la trecut și cu spatele la viață.

Desigur că multă vreme, când poate nu eram coaptă destul la cap și la inimă, am regretat și eu lucruri, momente, trăiri. Dar în ultimii ani m-am împăcat cu ceea ce m-a plămădit, ca om, ca femeie, ceea ce m-a șlefuit și m-a făcut așa cum sunt astăzi.

Nu mi-am dorit niciodată cu adevărat să am puterea să-mi schimb trecutul. Mi l-am asumat, cu toate greșelile mele și ale altora, cu tot răul care a umbrit binele, cu toate nopțile care nu au fost așa de senine pe cât mi le-am dorit. Nu mi-am dorit niciodată să anulez ceea ce am trăit și să scot din mine emoțiile care mi-au lăsat semne și uneori urme adânci. Fiindcă mereu, și mai ales în ultimii cinci ani, de când inima mea și-a găsit liniștea, m-am gândit că toate cele prin care am trecut m-au adus, pas cu pas, în aceste zile ale existenței mele.

Mi-au adus un om care, poate, în alte condiții, nu ar fi ajuns în viața mea, mi-au adus un pui de om care, fără tatăl lui, nu ar fi fost copilul meu, îmi vor mai aduce un pui de om, în curând, a cărui mamă nu aș fi fost în alte condiții. Mi-au adus liniștea și maturitatea de a privi în zare. M-au învățat că viața chiar nu-și are rostul privită înapoi.

Toate zilele mele mai puțin bune m-au făcut să le apreciez și mai mult pe cele bune de care învăț să mă bucur astăzi, mai mult decât oricând. Și nu, nu aș schimba nimic din ce am fost și din ce am trăit, căci asta ar strivi cu totul împlinirea pe care am primit-o în dar.