Povestea locului numit Mà, probabil cel mai mic bistro din București

Ca să-ți placă Bucureștiul și să vrei să locuiești cu drag în acest oraș trebuie să găsești jumătățile pline care-l fac bun și frumos. Dacă te uiți unde trebuie, dacă accepți să-i descoperi și părțile bune, s-ar putea chiar să-l iubești. Eu așa fac, căci altfel ar cam trebui să fug mâncând pământul. 🙂

Îmi place să scriu despre oamenii care fac și despre cei care încearcă să schimbe în bine lucrurile, în pătrățelul lor. Despre cei care nu se dau bătuți, ci vin cu idei. Despre oamenii care gândesc mici afaceri fără să uite că orice afacere are mai mult succes dacă pui și un strop de suflet.

S-a deschis de curând în oraș un nou bistro, Mà. Îi știu pe cei care au gândit locul, îi admir și pentru alte proiecte și mă bucur că a venit pe lume acest bistro, probabil cel mai mic bistro din oraș, dar cel mai plin de miezul care mie îmi place mult: bucuria lui împreună. 🙂

Am rugat-o pe Medine să-mi povestească despre Mà și a rezultat interviul de mai jos. 🙂 Bucurați-vă și poate ne vedem, vreodată, la niște ouă cuibărite sau un ostropel la cuptor. Pe mine mă veți recunoaște ușor: voi fi cu doi prunci la masă. 🙂

 

Cum prinde viață un bistro: de unde începe totul, cum se conturează pe parcurs și cât durează până se deschide ușa locului pentru oameni? Cum a fost la voi, în detaliu?

Nu știu, cred că la bistro-uri nu e ca la oameni, care prind viața toți la fel. Bistro-urile trebuie că sunt mai speciale, ele prind viața în felul lor, particular și individual. Cu al nostru, că despre el vorbim acum, a fost foarte omenește. S-a născut din reacții chimice care au trecut de la idee, la entuziasm profund și atașament nemărginit.

Bref, într-o vară, chiar această vară mai precis (2017), viața ne-a scos în cale un loc, acest loc de pe strada Constantin Aricescu, la doi pași de casa noastră și la jumătate de pas de cafeneaua unde ne energizăm diminețile. A fost „coup de foudre”, cum ar zice Liiceanu. Mai „fantazmagorisisem” noi pe tema asta, dar atunci, spontan și neprevăzut, a fost pentru prima dată când am știut că se va întâmpla.

Am forțat timpul și mâinile implicate cât am putut de mult și am reușit să deschidem ușile pe 9 noiembrie. Magică suprapunere neplănuită, 9 fiind cifra mea de suflet, care mă urmărește pretutindeni și „pretucând”.

Ce v-ați dorit să fie acest bistro?

O a doua casă, o a doua familie. Locul pe care l-am vrut în atâtea dimineți sau seri și pe care nu l-am găsit.

Care crezi că e farmecul lui, ce îl face atât de special?

E atât de special? Pentru noi, implicit. Dar pentru voi? M-aș bucura să fie…

Care e farmecul lui? În primul rând, faptul că e cel mai mic. Mai mic nu se poate. Faptul că are o bucătărie deschisă, astfel încât poți spiona cum se fac papanașii. Sau faptul că mesele sunt făcute din lemnul unor dulapuri vechi. Faptul că deși e atât de mic are 40 de corpuri de iluminat, făcute de arhitectul nostru, Laura Paraschiv. Sau poate faptul că baia se găsește într-un dulap și este marcată de un goblen. În decembrie avem spărgători de nuci din lemn, colecționați de prietenii noștri artiști, și ceaiuri cu gust de trufe sau biscuiți. În ianuarie poate că o să avem săpun cu miros de zăpadă și muzica pe care să adormi. Pentru toate astea și multe altele, pe care nu le voi enumera, trebuind descoperite de fiecare în parte, simt eu că acest loc e special.

Cât de grele sau de ușoare au fost alegerile: a numelui, a locului, a designului?

Nimic nu e greu atunci când nu forțezi destinul, atunci când nu cauți, ci lași lucrurile să vină la tine. Numele a fost o tresărire, cum altfel (Mà înseamnă mână în catalană și noi în persană). locul, cum ți-am spus, ne-a găsit el pe noi, cât despre design… am avut marele noroc de a o convinge pe Laura să se implice, ceea ce a simplificat pentru noi lucrurile și în acest plan, știind că suntem cu toții și cu totul pe mâini bune.

Care-i colțul tău preferat și de ce?

Barul, de unde îi pot șicana pe băieți cu întrebări și răspunsuri, idei și sugestii, pofte și închipuiri. Dar și masa mică, din spate, de sub oglindă, de unde pot vedea tot și pe toți. Îmi place să stau și să urmăresc discret oamenii care intră și modul în care interacționează cu loculul. Se destind, se relaxează, se îmbujorează…?

De ce crezi că vine lumea la voi? 

Ne-a lăsat cineva, o dată, un bilețel alb pe care scria „pentru că la voi e ca acasă”…

Cine, cum și mai ales ce gătește la voi?

Echipa de bucătari este formată din trei cavaleri, unul mai chipeș că celălalt, toți bărboși, toți rași, toți mai prietenoși decât par. În ordinea inversă vârstei estimate, Vladimir Mihulescu, Andrei Buhoci și Toni Godeanu. Ce gătesc? Va trebui să îi întrebi pe ei. Meniul se schimbă după cum se schimbă și culoarea frunzelor, ba chiar mai des, la două săptămâni. Inspirația vine din și în piață, cum vine și din cum ne imaginam câmpurile și pământul în momentul prezentului. O supă de ceapă cu brânză gruyerre, un sandwich cu rață confiată și focaccia de casă prăjită în grăsimea raței, un papanaș, niște ouă cuibărite, o lasagnă ca la bunica italiancă pe care n-ai avut-o niciodată sau, de ce nu, un sushi foarte fin. Fără scurtături, totul este gătit încet și îndelung, după metode tradiționale, cu ingrediente de calitate, ca pentru noi, asta neînsemnând că vei aștepta mult să se pătrundă ostropelul în cuptor.

Am observat, în poze, că obiectele vintage sunt parte din decor. Care sunt cele mai frumoase povești ascunse în obiectele de acolo?

Dacă sunt ascunse în obiecte este pentru că ele nu trebuie divulgate, ci aflate, prin căi nu simple, iar dacă nu sunt de aflat, atunci măcar să fie de imaginat.

Cum îți face viața frumoasă acest bistro ție?

Când gust la finele serii, chiar înainte de închidere, dintr-un nou vin descoperit și deschis spre testare, și, cu o furculiță în mână, jucându-mă cu ea printre gnocchi cu hribi neastâmpărați, citesc feedback-urile lăsate pe hârtii albe de unii și alții care ne-au trecut pragul și ne-au dat din încrederea lor, când îi sâcâi pe băieți că aș fura și eu un colț de frigănea scăldată în dulceață de afine și în smântână… viața nu devine, ci continuă să îmi demonstreze că e frumoasă. Apoi se termină programul, îmi scurtez trandafirii, le schimb apă, verific niște lucruri numai de mine știute și plec. De fapt, plecăm, pentru că majoritatea suntem nu doar prieteni și colegi, cât și vecini.

Foto: Andrei Vintilă